Melania

Istorie

De la locul unde stătea Melania până la atelierul tatălui ei din Peresopnița erau douăzeci de pași. Până la curtea străjii orașului, de peste drum, tot atâția. Nu spre casă a luat-o.

În atelier se reparau căruțe, unelte de câmp, hamuri de cai și arme simple pentru strajă. Familia nu se număra printre cei mai bogați orășeni ai Voliniei, dar trăia fără griji și își putea tocmi oameni când era mult de lucru. Tatăl avea doi fii și niciun motiv să se gândească la fiica lui altfel decât se gândea toată lumea la fiice.

Melania ducea în curtea străjii echipamentul reparat, îi știa pe nume pe cei mai mulți străjeri și putea să privească ore întregi cum se deprind la arme. Încă de copilă a început să se roage să fie lăsată să facă instrucție alături de ei. La început, lumea a luat-o drept joacă. Când i se spunea că lancea e prea grea, venea din nou a doua zi. Când i se arăta că ține greșit coada lăncii, ținea minte și încerca din nou.

Până la urmă, una dintre străjerele mai vechi, pe nume Ulita, a început s-o învețe cu adevărat. Despre puterea loviturii nu vorbea aproape deloc. O punea în schimb pe Melania să se uite la picioarele adversarului, la distanța dintre oameni și la locul liber din jurul lor. Un lăncier bun, repeta Ulita, începe lupta încă dinaintea primei împunsături: trebuie să știi unde poate călca dușmanul, cine stă în spatele lui, cine îl acoperă din lateral și unde ajungi tu însuți după lovitură.

Tocmai asta îi ieșea cel mai bine — și tocmai aici forța cântărea cel mai puțin. Melania simțea bine distanța, vedea repede greșelile în așezarea oamenilor și a învățat să aștepte. O împunsătură scurtă în clipa potrivită i-a plăcut mereu mai mult decât un schimb lung de lovituri.

Prima luptă adevărată a văzut-o la douăzeci de ani. În timpul unui iarmaroc mare, o ceată mică de jefuitori a încercat să pătrundă în oraș; o parte din strajă era dincolo de ziduri, așa că la poartă s-au așezat toți cei care puteau ține o armă. Și Melania. Încăierarea n-a ținut mult și de lovituri anume aproape că nu-și mai amintea — în schimb și-l amintea bine pe omul de lângă ea, care încerca tot timpul să se tragă o jumătate de pas înapoi și îi încurca astfel pe toți ceilalți. După ziua aceea, Melania nu s-a mai întors la viața pe care i-o plănuise tatăl.

Au urmat straja, apoi cete mici dincolo de ziduri, drumuri, negustori, alți comandanți, alți oameni. În aproape două decenii cu arma în mână a apucat să fie străjeră a orașului, mercenară, paznică de caravane și pur și simplu încă un scut în rândurile altora. Încăierările a încetat de mult să le mai numere. În ținuturile Kievului, Melania a venit deja în toată firea, tocmită de alții, și n-a ajuns să fie de-a locului: nici acum nu vorbește cum se vorbește pe aici și aude asta de fiecare dată când deschide gura.

În aceiași ani, Melania a înțeles și ce nu știe să facă. Marșurile lungi în afara drumurilor nu-i plac, urmele aproape că nu le citește, prin pădure se descurcă nesigur și nu știe nimic despre vânătoare. Ea e în largul ei abia acolo unde dușmanul se vede deja.

Lancea a rămas arma ei de căpătâi, pentru că îi dădea ce prețuiește cel mai mult: putința de a înrâuri nu doar omul din fața ei, ci și locul din jurul lui. Învălmășelile fără rânduială, în care fiecare își alege un adversar și uită de ceilalți, Melania nu le suferă. Ea urmărește unde stau tovarășii, unde s-a deschis o spărtură și cui îi stă dușmanul în cale cu propriul trup. Dacă dintr-o singură împunsătură poate face necazuri la doi deodată, pentru ea asta e o lovitură mai bună decât cea mai puternică lovitură dată unuia singur.

Cu anii, felul ei de a lupta a devenit și mai reținut. Încearcă mai rar să îndrepte o poziție proastă prin mișcare și se gândește mai des cum să nu ajungă deloc în ea.

Securile de aruncat au venit târziu. Într-una dintre cetele de mercenari, Melania a slujit câteva luni alături de oameni din ținuturile de apus, care purtau la brâu o secure scurtă, cu lama îngustă ce se lărgea spre tăiș — francisca. Arma nu era de pe aici: se aducea pe aceleași drumuri pe care veneau în Volinia postavul și sarea, iar fierarii locului se apucau de ea fără tragere de inimă, fiindcă forma trebuie păstrată întocmai, altfel securea zboară cum vrea ea. La început, Melania a socotit-o o jucărie nesigură — până când, într-o zi, o asemenea aruncare l-a oprit pe un adversar care aproape scăpase din luptă. Francisca ei dintâi a luat-o la schimb de la aceiași oameni, înainte ca ceata să plece mai departe spre miazăzi, și a început să se deprindă singură.

Armele de aruncat n-au ajuns totuși un meșteșug aparte pentru ea. Melania nu se ia la întrecere cu arcașii și nu irosește o secure pe un adversar doar pentru că e departe. Aruncă atunci când dușmanul s-a tras câțiva pași înapoi, când e greu de ajuns cu lancea sau când trebuie să dea gata un rănit fără să părăsească un loc bun.

Cu armura grea s-a obișnuit de mult și n-o socotește semn de lașitate ori de stângăcie. Pentru Melania, armura e încă o parte a unei poziții bine alese: dacă tot te-ai hotărât să rămâi pe loc, fii gata să înduri ce-ți vine înapoi.

Acum câțiva ani a intrat într-o ceată mică aflată sub porunca unui oștean pe nume Borivoi. Era deja încercată și rareori se lăsa cucerită de comandanți; Borivoi a fost excepția. Nu-i plăcea riscul fără rost, nu începea o încăierare fără nevoie și se gândea aproape mereu la calea de retragere încă dinaintea luptei. Își explica hotărârile și nu le cerea oamenilor ce n-ar fi fost gata să facă el însuși.

Tocmai de aceea ține minte atât de bine ce a urmat. Ceata a primit poruncă să țină vadul până la sosirea grosului oastei. Dușmanii s-au dovedit mult mai mulți decât se așteptau; Borivoi a înțeles repede că vadul nu poate fi ținut și a poruncit retragerea. Dincolo de vad rămânea o așezare mică.

Melania a refuzat să plece. Împreună cu încă câțiva a rămas să-i țină în loc pe atacatori, cât timp locuitorii fugeau spre pădure. Timp au câștigat destul. Doi oameni care rămăseseră cu ea au pierit.

Borivoi i-a numit hotărârea nesupunere fără noimă. Melania i-a răspuns că porunca lui fusese dreaptă din punct de vedere ostășesc și de neprimit din punct de vedere omenesc. N-au mai slujit împreună.

De atunci se uită cu bănuială la comandanții care vorbesc prea ușor despre pierderi necesare. Asta n-a făcut-o potrivnică disciplinei — dimpotrivă, în luptă Melania e mai disciplinată decât cei mai mulți. Dacă există un plan convenit, își ține locul și așteaptă același lucru de la ceilalți.

Tocmai de aceea Dzvenislava a scos-o multă vreme din sărite mai mult decât oricine. Acolo unde Melania vede o poziție hotărâtă, Dzvenislava vede un loc care a fost cel mai bun cu o clipă în urmă. Acolo unde Melania se așteaptă să vadă un tovarăș alături, Dzvenislava ocolește deja dușmanul prin partea cealaltă. Pentru Melania, asta e o încălcare a planului. Pentru Dzvenislava — urmarea lui. Cu timpul, Melania a băgat de seamă că aceea nu-și schimbă aproape niciodată poziția fără motiv. Nu a devenit din asta mai puțin supărător, dar a silit-o treptat să primească un gând neplăcut: uneori, a avea încredere într-un om înseamnă a-l lăsa să facă altceva decât ce s-a convenit.

Cu Hlib a ieșit mai rău, pentru că acolo s-a înșelat altfel. Au iernat în aceeași ceată, iar Melania l-a pus de îndată alături de oamenii care își explică hotărârile prin poruncă. Hlib chiar așa le explica. Numai că el, pe lângă asta, a lăsat slujba, iar ea — nu: lui Borivoi i-a răspuns și a rămas să lupte mai departe sub alții la fel ca el. Asta Melania n-a spus-o în cearta aceea și încă îi pare rău.

În viața de zi cu zi e liniștită și prietenoasă, îi place să stea cu ceilalți lângă foc, intră ușor în vorbă și nu-și ascunde trecutul. De la tată i-a rămas destulă pricepere de meșteșugar ca să fie de folos în tabără: să ascută un tăiș, să schimbe o curea, să întărească o coadă de lance șubrezită, să dreagă partea de lemn a unei căruțe sau să vadă repede ce anume s-a stricat. Cu toate astea, lucrurile ei zac adesea care pe unde. Armele — niciodată.

Suportă greu oamenii care vorbesc mult despre ce n-au făcut ei înșiși și își pierde repede respectul față de comandanții care privesc riscul altora mai ușor decât pe al lor.

Încă dinainte de a sluji sub Borivoi, Melania a luptat câteva săptămâni alături de ceata lui Mstislav. Acesta i-a încredințat de câteva ori fiului său un pâlc mic de înaintași — destul cât Liutobor să se simtă comandant, dar prea puțin ca tatăl să-i recunoască o răspundere adevărată. Încă de pe atunci avea același obicei de a ajunge în față înaintea oamenilor pe care îi ducea după el. La început, Melania a prețuit asta.

Cu vremea, a început s-o neliniștească altceva. Un comandant pune în joc viețile altora nu doar atunci când rămâne în urmă. Uneori e de ajuns să facă el însuși primul pas — oamenii vor veni după el tocmai pentru că l-a făcut. Liutobor e aproape mereu gata să plătească primul pentru propria hotărâre, dar Melania nu e sigură că asta face hotărârea în sine mai bună.

Lui Liutobor nu i-a spus-o niciodată. De fiecare dată când se pregătea să numească lipsită de răspundere o asemenea vitejie, își amintea propria hotărâre de la vad — și tăcea.

Anul trecut, pe o uliță strâmtă, un luptător mai tânăr a rămas prins în fața a doi călăreți, iar Melania a pornit spre el, deși vedea de la primul pas că n-o să ajungă la timp. A fost prinsă de curea și trasă înapoi. N-a mulțumit și nici nu s-a certat — doar că până la sfârșitul zilei s-a ținut cu o jumătate de pas mai aproape de el decât îi cerea planul.

Pe cei doi care rămăseseră cu ea la vad îi chema Hordiata și Vișata. Melania e și acum convinsă că a rămâne a fost lucrul drept și tot nu știe dacă ei ar fi rămas, dacă n-ar fi rămas ea cea dintâi. Numele nu le rostește cu voce tare. Cu voce tare nici nu i le cere nimeni.