Liutobor

Istorie

Liutobor își amintește și acum cum îi tremurau mâinile după prima lui luptă și e încă încredințat că nimeni n-a văzut.

Avea șaisprezece ani. N-a fugit, n-a lăsat pe nimeni la greu și chiar, pare-se, a rănit pe cineva. Apoi a stat o jumătate de ceas după un car, așteptând să i se oprească mâinile. De atunci Liutobor merge primul — nu din vitejie, ci ca nimeni să nu apuce să vadă că a șovăit.

E singurul fiu al boierului și voievodului Mstislav, care a slujit mulți ani cneazului Kievului. Mama se trăgea dintr-un alt neam avut și a murit când băiatul avea nouă ani; după aceea Liutobor a crescut mai ales printre oștenii tatălui. A învățat să călărească înainte să citească bine. Știa rânduielile curții cneazului și știa să se poarte printre boieri, deși învățătura îl scotea din sărite aproape mereu: deprindea doar ce putea încerca îndată cu mâinile.

Tatăl îl pregătea pentru slujbă și nu se grăbea să-i dea o răspundere adevărată. Își socotea fiul priceput, dar nestăpânit și prea atârnând de admirația altora. Liutobor auzea de la el mai ales mustrări și aproape niciodată — încuviințare. Nici acum nu e sigur că tatăl greșea și tocmai de aceea nu se poate opri să se gândească la asta.

Mstislav a căzut primăvara, pe același hotar spre care merge acum ceata. A căzut fără nimic deosebit: urmărind una dintre bandele mici de tâlhari, de o săgeată trasă de cineva al cărui nume nu l-a aflat nimeni. Ceata aceasta era a lui — el a strâns-o, el a plătit-o și a condus-o mai mult timp decât trăiește Liutobor pe lume. După obicei, steagul trece la fiu.

Liutobor a luat steagul. Nimeni nu s-a împotrivit. Nu e același lucru cu a fi fost de acord.

Lancea n-a luat-o pentru că i se potrivea firii. Dimpotrivă. Lancea e arma rândului; cere să stai pe loc și să aștepți până ce dușmanul vine singur în vârful ei, iar Liutobor nu știe să aștepte. Dar lancea are o însușire de dragul căreia a răbdat tot restul: cu ea ajungi primul. Cât restul liniei încă se apropie, el lucrează deja.

Din asta a crescut tot felul lui de a lupta. Liutobor nu ține lancea ca pe o stavilă. Apasă cu ea înainte, lovește prin rândurile celorlalți, îi risipește pe cei care n-au apucat încă să se strângă și îl silește pe potrivnic să se ocupe de el în loc să vadă încotro merge ceata. Se vede. Aproape întotdeauna se vede. Iar Liutobor nu s-a prefăcut niciodată că nu-i pasă.

Spada și scutul le ia când lancea nu mai are loc să lucreze: când s-au strâns piept la piept, când i-au prins hampa sau când trebuie să intre în linie și doar să țină piept. Spada o mânuiește cum se cuvine — oștenii tatălui l-au învățat de la șapte ani, iar deprinderea e bună în sine.

Armura lui e medie, și scutul la fel — la curtea tatălui de pe Zdvij i s-ar fi dat oricare. Armura grea Liutobor a purtat-o o vară și a dat-o înapoi. Nu e vorba că e grea: în ea Liutobor ajungea al doilea la dușman, iar toată lupta lui e clădită pe a ajunge primul și a nu-l lăsa pe potrivnic să se strângă. Scutul mediu l-a ales din același motiv: apărarea îi trebuie doar atâta vreme cât nu-i ia prea mult din ritm. Cel greu ar ține mai bine, dar Liutobor clădește prea mult pe prima lovitură și pe mișcarea următoare ca să plătească pentru el de fiecare dată. Dă cu bună știință o parte din apărare ca să se afle acolo unde încă nu e așteptat. Și înțelege pe deplin cu ce va plăti pentru asta dacă acolo totuși va fi așteptat.

Necazul e că lupta cu spada și scutul e o luptă a răbdării. Nu se câștigă printr-o lovitură, ci prin cine își pierde capul al doilea. Liutobor trece la spadă mai devreme decât trebuie, pentru că a sta în spatele lancei și a aștepta i se pare stat degeaba, iar statul degeaba nu-l rabdă nici o clipă. Un potrivnic încercat vede asta și tocmai asta așteaptă.

E deschis, zgomotos și leagă ușor cunoștință cu oamenii. Ține minte numele războinicilor de rând, mănâncă cu ei, nu se ferește de munca murdară. E darnic — mai ales când are prilejul s-o facă la vedere. Îi plac întrecerile, cântecele și disputele gălăgioase. Cântă prost, dar cu încredere. Nu știe să fie supărat mult pentru mărunțișuri și de obicei e primul care se împacă.

Ratibor i-a slujit tatălui mai mult decât toți și n-a spus nicio vorbă împotriva faptului că poruncește fiul. Face pur și simplu ce a făcut dintotdeauna: verifică curelele, împarte străjile, hotărăște unde va sta linia. Iar oamenii, ca și înainte, merg cu întrebările la el. Nimeni nu-i sapă pe nimeni. Doar că poruncile le dă unul, iar ascultat e celălalt, și amândoi știu asta.

De aceea Liutobor primește observațiile lui Ratibor mai tăios decât pe ale oricui. Ratibor vorbește cu el pe un ton egal, scurt și la obiect — la fel cum ar vorbi cu oricine — și tocmai asta e de nesuportat. O laudă ar însemna că bătrânul i-a recunoscut dreptul. O ceartă ar însemna că dreptul există și i se contestă. Tonul egal nu înseamnă nimic, decât că Ratibor încă n-a hotărât.

Într-o vară a umblat în același pâlc cu un ciocănar pe nume Borimir — la fel de tânăr și de două ori mai tăcut. Borimir făcea același lucru ca Liutobor: intra primul, îl lovea pe cel mai primejdios, risca mai mult decât alții. Deosebirea era că lui îi era cu totul indiferent dacă vede cineva. Liutobor a cheltuit trei luni încercând să priceapă dacă Borimir se preface. N-a priceput. E și acum cea mai neplăcută amintire din campania aceea.

Încă un om i-a stricat cheful pentru mai multă vreme. Însoțind un convoi, a mers câteva săptămâni alături de o luptătoare pe nume Zoriana, care se bătea când cu spada, când cu praștia — după cum era mai la îndemână în clipa aceea — și nu vedea în asta nimic care să merite discutat. Liutobor a încercat să-i explice că un luptător bun trebuie să aibă stilul lui. Zoriana a răspuns că stilul e tocmai lucrul după care ești cel mai ușor de ghicit. El socotește și acum că ea greșește. Și tot acum, când intră în luptă a treia oară la rând din aceeași parte, își amintește de discuția aceea.

Când tatăl i-a dat prima dată să conducă un mic grup de avangardă, alături a lucrat câteva săptămâni un pâlc străin. Pe Melania din el Liutobor n-o ține minte. Ea pe el — da.

Are două surori după tată, din a doua căsătorie a tatălui. Cu cea mică e cald, cu cea mare se ceartă fără încetare. A doua soție a tatălui nu i-a fost niciodată mamă, dar tocmai ea îi apără dreptul la moștenire — și nu din dragoste. Curtea, pământul și locul neamului lângă cneaz i le contestă frații tatălui: neamul e mare, Liutobor e cel mai tânăr din el, iar un moștenitor de douăzeci și trei de ani, care pe deasupra a mai și plecat la oaste, le vine la îndemână tuturor, afară de el însuși. Mama vitregă îi ține partea, pentru că odată cu dreptul lui și l-ar pierde și pe al ei.

Tot binele pe care-l face îl face acolo unde se vede. Prada o împarte în fața tuturor. Calul i-l dă rănitului cu glas tare. Iese în față tocmai când toți se uită la cel din față. Fiecare dintre lucrurile acestea e drept în sine și niciunul Liutobor nu știe să-l facă în liniște. Să deosebească în sine dărnicia de dorința ca ea să fie văzută nu mai încearcă de mult.

Nu e crud și nu râvnește la putere de dragul puterii. E doar sigur că e în stare de mai mult și se teme de moarte să-și trăiască viața în umbra tatălui. De aceea orice prilej de a-și dovedi greutatea devine pe loc pentru el o chestiune personală. Tatăl, de altfel, gândea la fel și mergea și el în față. Tocmai acolo a fost ucis. Potrivirea aceasta Liutobor n-o vede.