Dzvenislava

Istorie

Cel mai primejdios lucru de pe drum Dzvenislava îl vede prima. Nu e un har, ci douăzeci de ani de obișnuință: e singura din ceată care vede când iarba de pe margine e culcată în partea greșită. Al doilea lucru primejdios de pe același drum e faptul că Dzvenislava nu vorbește întotdeauna despre primul. Pe acesta ea nu-l socotește primejdie.

Totul a început de la capcanele tatălui. El vâna, călăuzea negustori și cunoștea drumurile dintre Kiev și hotarul stepei mai bine decât cei care strângeau vamă de pe ele. Mama vindeca răni ușoare și ținea gospodăria cât bărbatul lipsea luni întregi de acasă. Dzvenislava umbla cu tatăl ei de mică: îngrijea caii, punea capcane, învăța să găsească drumul acolo unde drum nu e. Arcul, în viața aceea, nu era armă, ci unealtă. A învățat să tragă cu mult înainte de a vedea pentru prima dată de ce se trage în oameni.

Tumașci a fost ars când ea avea șaptesprezece ani. Tatăl și fratele cel mare au pierit în noaptea aceea. Dzvenislava și-a scos mama și pe cei mai mici până la oraș; mama a murit de boală în iarna următoare. Pe soră a luat-o o familie de meșteșugari. Fratele cel mic a dispărut după un an, la un atac asupra unui convoi, și nici acum nu știe dacă a murit sau a fost vândut mai departe spre sud.

Nimic din toate acestea nu povestește. La o întrebare directă răspunde scurt sau întoarce vorba spre celălalt. Dzvenislava poate merge o jumătate de zi alături de cineva, să afle totul despre rudele lui și să nu spună despre sine niciun cuvânt pe care să nu-l poți uita apoi.

În anii de după oraș și-a câștigat pâinea însoțind convoaie. Nu era plătită pentru trageri. Alții trăgeau mai bine decât ea, și ea era prima care o spunea. Era plătită pentru că, având-o pe ea, convoiul ajungea mai rar la luptă. Știa unde nu e bine să așezi tabăra. Vedea urmele călăreților pe pământ tare. Știa să vorbească cu oamenii din satele de la hotar așa încât să spună mai mult decât aveau de gând.

În ceată a ajuns ca o călăuză tocmită. Într-un marș, ceata și-a pierdut ambele iscoade, iar Dzvenislava a luat-o înainte singură, fără să ceară voie. A văzut pânda la timp. După asta i s-a propus să rămână.

În luptă nu schimbă săgeți din primul loc la îndemână. Mai întâi caută direcția din care se vede mai bine câmpul și se vede mai prost ea, iar pe potrivnicul apărat îl ia dintr-o parte, în loc să-și irosească săgețile în scut.

Scramasaxul a fost mereu o unealtă de lucru — să jupoi vânatul, să tai o funie, să cioplești un țăruș. Să se bată cu el Dzvenislava a învățat mai târziu și nici acum nu crede că știe. Scramasaxul și scutul ușor le scoate împreună și doar când e deja prea târziu să tragă. Scutul nu e aici ca să câștige încăierarea: îi dă exact atâta timp cât îi trebuie ca să rănească, să-și facă loc de un pas și să rupă iar distanța. Să învingă de aproape Dzvenislava nu are de gând — are de gând să plece.

Armura ei e ușoară din același motiv. Iscoada umblă pe jos, se strecoară pe unde nu trece calul și într-o zi străbate mai mult decât ceata în două. Armura grea i-ar da Dzvenislavei apărare tocmai în încăierările în care oricum n-are de gând să intre, dar i-ar lua lucrul din care trăiește — puterea de a ieși înainte și de a se întoarce în aceeași zi.

În viața de zi cu zi e ordonată, dar nu casnică. Nu adună lucruri, doarme ușor, își ține echipamentul așa încât să poată porni într-o jumătate de ceas. Înainte de plecare verifică coarda, săgețile, cuțitul și curelele șeii — de fiecare dată, chiar dacă le-a verificat acum un ceas.

E deșteaptă, atentă și nu întotdeauna plăcută. Usturătoare. Prea directă. Nerăbdătoare cu cei care șovăie îndelung. Suportă greu cuvântările solemne, ceremoniile cneazului și poruncile al căror rost nu i-a fost explicat.

Cu Ratibor îi e ciudat de ușor, și asta o scoate din sărite chiar pe ea. El e mai în vârstă, a slujit douăzeci de ani sub steaguri sub care ea n-ar fi slujit și încă mai caută pe a cui poruncă să se sprijine. Dzvenislava nu caută porunca nimănui. Dar când se întoarce din recunoaștere, lui îi dă raportul, nu celui care are steagul — și niciodată n-a putut explica de ce, nici lui Liutobor, nici sieși.

Acum câțiva ani a călăuzit un convoi împreună cu o tânără luptătoare pe nume Ianka. S-au despărțit urât. Dzvenislava a ținut pentru ea vestea că drumul dinainte e pândit: a hotărât că oricum convoiul va merge pe aceeași cale, iar frica de prisos nu ajută pe nimeni. Ianka a aflat asta în toiul luptei. De atunci Dzvenislava cunoaște cel puțin un om care nu iartă așa ceva — și asta n-a schimbat nimic în felul în care ia hotărâri.

Căci tăcerea o socotește un fel de apărare — și tocmai aici se frânge. Crede sincer că ia riscul asupra ei. De fapt ia asupra ei dreptul de a hotărî al cui e riscul.

Dzvenislava nu râvnește să poruncească și îndeplinește prost poruncile pe care le socotește fără noimă. Credința ei le aparține oamenilor, nu rangului, neamului sau steagului. Oamenii cărora le e credincioasă află de obicei ultimii.