Ratibor

Istorie

Ratibor are un lucru de care aproape că nu se folosește. Un ciocan de luptă mare îi stă legat de șa de vreo doisprezece ani, iar în anii aceștia l-a scos poate de vreo douăzeci de ori. Și le ține minte pe fiecare.

Pentru că a lua ciocanul înseamnă a lăsa scutul, iar a lăsa scutul înseamnă că nu mai e de ajuns să ții dușmanul în loc.

Fierăria din Hnidin o ținea tatăl lui, și de acolo îi sunt lui Ratibor mâinile. Fierar n-a ajuns: în tinerețe era mare, puternic și iute la mânie, după încă o ceartă a plecat de acasă, s-a alăturat oastei orășenilor, iar de acolo a ajuns în ceata de oșteni a cneazului. N-avea rude cu trecere, așa că tot ce are și-a câștigat prin slujbă. La început a îngrijit caii și echipamentul, a cârpit zale, a îndreptat scuturi turtite, a vegheat asupra proviziilor. Scuturile din oastea orășenilor erau pe atunci mai ales de Bilhorod: prost vopsite, în schimb cu ferecătura atât de bine potrivită, încât după o lovitură puternică crăpa lemnul, nu cureaua. Luptător de rând Ratibor a ajuns mai târziu decât cei de-o seamă cu el.

Cel mai iute sau cel mai iscusit luptător n-a fost niciodată. Era prețuit pentru altceva: Ratibor rămânea pe loc când cei de lângă el începeau deja să dea înapoi. Ținea rândul. Îi acoperea pe răniți. Nu-și pierdea capul când lupta se prefăcea într-o înghesuială în care nimeni nu-l mai aude pe nimeni.

Încetul cu încetul au început să-l pună în fața celor mai tineri. Așa au ajuns buzduganul și scutul greu nu doar echipamentul lui, ci felul lui de a duce lupta. Ratibor nu caută un duel frumos și nu încearcă să dea el primul lovitura hotărâtoare. Primește năvala asupra lui, își ține locul și nu-l lasă pe dușman să ajungă la oamenii din spatele lui.

Armura lui e, pe măsură, cea mai grea pe care și-o poate îngădui. Ratibor nu se eschivează — pur și simplu nu e felul lui de a lupta. Stă acolo unde s-a așezat și trebuie să îndure tot ce vine cât timp stă; fiecare strat de fier în plus înseamnă încă câteva lovituri după care poți să nu te clintești. Cât plătește pentru asta, Ratibor știe bine: în echipament greu nu ajungi pe nimeni din urmă și nu fugi de nimeni. Nu are de gând să facă nici una, nici alta.

Buzduganul îl prețuiește pentru cinstea lui. Merge bine în înghesuială, îți îngăduie să lovești scurt de după scut și nu cere un avânt larg. Ratibor nu-l socotește o armă nobilă — tocmai de aceea se și încrede în el. Buzduganul nu făgăduiește nimic în afară de o lovitură grea.

Ciocanul îl păstrează pentru cazurile în care nu mai e de ajuns să ții dușmanul în loc: când trebuie spart un scut, turtită o armură sau oprit un om pe care nu-l oprește nimic mai mic. Îl mânuiește bine. Nu-l iubește. Fără scut, Ratibor se simte fără apărare nu atât cu trupul, cât cu mintea: cu buzduganul și scutul treaba lui e limpede — să țină și să acopere; cu ciocanul trebuie să-și aleagă singur ținta, să riște și să lovească.

În peste douăzeci de ani de slujbă, Ratibor a supraviețuit mai multor cneji și multor expediții mărunte despre care nimeni n-a făcut cântece. În primii ani a slujit în ceata cneazului sub doi voievozi diferiți și abia apoi s-a alăturat cetei strânse de Mstislav. A fost însurat. Soția i-a murit la o naștere grea, nici copilul n-a trăit. Nu s-a mai însurat a doua oară.

Cu neamurile aproape că nu mai vorbește. Tatăl a murit de mult, un frate ține fierăria, celălalt s-a călugărit. Ratibor trimite uneori bani familiei fratelui, dar n-a mai fost pe la ei de ani de zile. Își spune că din pricina slujbei. De fapt, pur și simplu nu știe cum te întorci într-o viață din care ai plecat la douăzeci de ani.

În afară de luptă, știe să judece starea armelor și a armurii, să dreagă ce e simplu, să ridice o tabără, să împartă rândul la strajă și să scoată oamenii de sub lovitură fără panică. Pe cei tineri îi învață destul de bine, deși îi laudă rar cu voce tare.

E scump la vorbă, dar nu posac. Are un umor sec și glumește cu fața cât se poate de serioasă. Nu-i plac lăudăroșeniile și aproape niciodată nu-și pomenește propriile victorii.

În tabără are grijă de ceilalți așa încât să nu se bage de seamă: verifică curelele, îi gonește pe cei tineri să-și usuce hainele, drege echipamentul altora, lasă cuiva porția mai bună. Dacă i se mulțumește, răspunde că pur și simplu nu vrea să care a doua zi în spinare pe vreunul sleit de puteri.

Sub Mstislav, care a strâns această ceată, Ratibor a slujit mai mult decât oricare dintre cei rămași în ea și l-a îngropat cu mâna lui în primăvară. Steagul a trecut la fiu, cum se cuvine — iar oamenii vin, ca și înainte, cu întrebările la Ratibor.

N-a făcut nimic ca să iasă așa și nu face nimic ca să schimbe asta. N-are cu ce să tăgăduiască dreptul lui Liutobor: în spatele lui nu stă nici neam, nici pământ, nici măcar un hrisov de la cneaz — doar douăzeci și ceva de ani de slujbă și un scut greu. Dar nici nu vrea. Ratibor știe prea bine un lucru despre sine: în luptă hotărăște repede, iar în afara luptei nu hotărăște deloc.

Cel mai greu îi e tocmai cu Liutobor. Ratibor a văzut zeci de flăcăi ca el — pricepuți, gălăgioși, siguri că sunt subprețuiți — și pe jumătate dintre ei i-a îngropat. Liutobor aude în fiecare observație a lui ce nu e acolo și face în ciudă. Ratibor știe că ar trebui să-i vorbească altfel. Nu se pricepe. La oaste a fost învățat să spună „stai” și „ține”, nu să-i explice unui tânăr că n-are nimic de dovedit nimănui — și lui cel mai puțin.

Odată a slujit alături de un bărbat pe nume Hlib, care părăsise ceata unui boier din pricina unei porunci pe care o împlinise. Ratibor nu l-a înțeles atunci și a spus-o cu voce tare: porunca fusese legiuită, ceata își făcuse treaba, iar urmările nu le hotărâse Hlib. Au trecut câțiva ani până când Ratibor n-a mai fost sigur de asta. Nici acum nu știe dacă ar vrea să-l mai întâlnească o dată pe acel Hlib.

Cea mai rea trăsătură a lui e neputința de a se lepăda de răspunderea pentru alții. Ratibor e convins că trebuie să prevadă orice primejdie și să îndrepte orice greșeală a altuia. Dacă lângă el moare cineva, găsește întotdeauna în ce anume e el însuși vinovat.

Și totodată, în hotărârile mari caută o poruncă, o lege sau un mai-mare pe care să se sprijine. În luptă, Ratibor lucrează repede. În afara luptei se teme să hotărască singur ce e drept și numește asta disciplină. Disciplina n-are ce căuta aici. Doar că la oaste de greșeală răspundea cel care o poruncise, iar Ratibor a fost douăzeci de ani cel care împlinește. Mai-marele pe care se sprijinea a fost îngropat în primăvară. Acum poruncile le dă un flăcău de douăzeci și trei de ani, care se sprijină pe el.