Hlib

Istorie

Hlib a crescut printre scuturi cu mult înainte de a lua măcar unul în luptă.

La Bilhorod, meșteșugul tatălui era în lemn: părți de căruță, cozi pentru unelte, scuturi pentru straja orașului. Metalul îl comandau la fierar, restul îl făceau singuri — din lemn, piele și curele. Familia trăia modest, dar sigur. Hlib potrivea mânere de mic, repara scuturi și încă de băiețandru înțelegea care hampă va crăpa după prima lovitură puternică și care va mai rezista câțiva ani. Meșteșugul armelor, în schimb, aproape că nu-l interesa.

Totul s-a schimbat când avea șaisprezece ani. Prin oraș trecea un pâlc al cneazului care avea nevoie grabnic de câteva zeci de scuturi noi și de reparații la echipament. Războinicii au stat aproape două săptămâni lângă atelier. Hlib îl ajuta pe tată și pentru prima dată i-a văzut pe oșteni nu la o intrare solemnă, ci în viața de zi cu zi: istoviți, murdari, cu curele rupte, cu spade tocite și cicatrici vechi.

Nu felul în care se băteau l-a izbit. L-a izbit cât de obișnuit li se părea totul.

După câțiva ani a intrat în straja orașului. Să învețe repede nu-i reușea. În schimb, ce învăța nu mai pierdea: dacă un om mai vechi îi arăta cum să țină scutul, a doua zi Hlib îl ținea cum trebuie; dacă la o luptă de exercițiu își descoperea coasta, data următoare își amintea de asta.

Spada a ales-o nu din drag, ci pentru că, dintre armele la îndemână, era cea mai bună la toate. Hlib nici nu socotește arma o parte din el: o spadă bună e o unealtă care își face treaba destul de sigur. La fel privește și buzduganul.

Scutul însă n-a fost niciodată pentru el un lucru de mâna a doua. Tocmai scutul hotărăște cel mai des cum trebuie să te bați. Cel greu te lasă să înduri năvala și să-ți ții locul acolo de unde altul s-ar fi retras deja — numai că, din spatele lui, lovești mai scump și nimerești mai prost. Cel mediu lasă mai multă libertate armei înseși: loviturile sunt mai ieftine și mai precise, dar acoperirea e vădit mai mică. De aceea, dacă poziția trebuie ținută, Hlib ia scutul greu și spada; dacă trebuie să apese el — buzduganul și scutul mediu. Niciuna dintre variante n-o socotește mai bună decât cealaltă. Sunt doar două feluri de a face aceeași treabă.

Armura lui e medie, și asta e tot o alegere, nu ce i-a căzut în mână. Cea grea ar face al doilea fel fără rost: cu buzduganul și scutul mediu, rostul e tocmai să te miști și să apeși, iar în fier din cap până-n picioare Hlib ar ajunge doar o variantă mai lentă a lui însuși cu scutul greu. Cea ușoară n-ar ține primul fel. Îi trebuie un echipament în care ambele variante rămân cu putință — și mai bine e puțin mai slab la fiecare decât bun la una și nefolositor la cealaltă.

Din strajă a fost chemat în ceata mică a unui boier din partea locului. Acolo au început luptele adevărate: convoaie, strângători de dajdie, bande de tâlhari, încăierări între pâlcuri mărunte. Hlib și-a câștigat repede numele de om pe care-l poți pune într-un loc incomod. Trebuia ținută poarta — îl puneau pe Hlib. Trebuiau duși undeva niște glotași neîncercați — îl trimiteau pe Hlib. Se deschidea un gol în rânduri — el se pomenea acolo. După o victorie era rar pomenit primul, în schimb comandanții îi știau bine numele.

N-a avut niciodată mari ambiții. Nu voia un pâlc al lui și nu visa la bogăție sau glorie. Îi plăcea un lucru simplu și limpede: e o sarcină, sunt oameni alături, fiecare își știe locul și împreună fac ce trebuie.

Tocmai de aceea, ceea ce l-a făcut să plece din slujbă l-a lovit mai tare decât e gata să recunoască.

Pâlcul a primit poruncă să meargă într-un sat ai cărui locuitori erau învinuiți că ascunseseră o parte din dajdie. Sarcina părea obișnuită: să-l găsească pe vătăman, să ia ce se cuvenea, să aducă câțiva oameni la cercetare. Lui Hlib i s-a poruncit să închidă drumul de la ieșirea din sat și să nu lase pe nimeni să iasă.

A îndeplinit porunca. Ce se petrecea în mijlocul satului n-a văzut — a auzit strigăte, a văzut fum și câțiva oameni care încercau să fugă. Pe un bărbat l-a întors din drum, amenințându-l cu spada. Nici pe o femeie cu doi copii n-a lăsat-o să treacă.

Mai târziu s-a aflat că scotocirea după avutul ascuns se prefăcuse în jaf. Una dintre case luase foc. Câțiva săteni fuseseră bătuți, doi muriseră.

Hlib n-a ucis pe nimeni. N-a dat foc. Nici măcar n-a fost acolo unde a început silnicia. Doar a stat pe drum și nu i-a lăsat pe oameni să plece.

Comandantul nu socotea că se întâmplase ceva ieșit din comun: pâlcul avea poruncă, satul fusese pedepsit, o parte din avut fusese luată. Hlib a părăsit slujba după două zile.

De atunci, câțiva ani s-a tocmit să însoțească negustori și pâlcuri mici, ferindu-se de slujba statornică la un singur stăpân. Nu s-a făcut dușman al disciplinei și n-a început să socotească orice poruncă un rău — dimpotrivă. Hlib e încă încredințat că, fără disciplină, un pâlc înarmat devine foarte repede o gloată de oameni cu arme. Doar că acum ascultă mult mai atent ce anume i se poruncește.

În luptă e liniștit și previzibil. Nu aleargă după dușmanul cel mai slab, nu încearcă cu orice preț să dea lovitura cea mai mare, rareori își riscă poziția pentru o manevră frumoasă. Avantajul lui e că te poți bizui pe el. Simte bine când trebuie să se facă zid și să primească năvala și când e nevoie să apese la rândul lui. Poate primi câteva lovituri, dar nu socotește asta o dovadă de vitejie.

Nu-i place să se bată singur. Se simte cel mai bine când vede cine îl acoperă din stânga și din dreapta și încotro se va retrage tovarășul dacă nu merge.

Acum câțiva ani a făcut o iarnă în același pâlc cu o lăncieră pe nume Melania, și nu s-au înțeles. Melania nu are încredere, aproape din instinct, în oamenii care își explică hotărârile printr-o poruncă, iar Hlib era pilda vie. Hlib vedea în povestea ei primejdia opusă: încredințarea că un singur om are dreptul să hotărască singur, pentru tot pâlcul, pentru ce merită să mori. Certurile lor începeau de la o situație anume de luptă și foarte repede încetau să mai fie o discuție despre luptă. S-au despărțit fără să-și fi dovedit nimic unul altuia.

Cu Velemir a ieșit altfel și mai rău. Și acela a îndeplinit porunca de a se retrage și nici el nu socotește că porunca a fost greșită. Deosebirea e că Velemir și-a îngropat după aceea soția, iar Hlib n-a îngropat pe nimeni. Au slujit împreună o vară întreagă și niciodată n-au pomenit de asta. Amândoi știau precis despre ce tace celălalt.

Hlib nu e tăcut și nici posomorât. În viața de zi cu zi e liniștit, binevoitor și chiar puțin plictisitor. Îi place să lucreze cu mâinile, repară bucuros mărunțișuri și nu înțelege de ce să arunci un lucru care încă poate fi reparat. În tabără mereu strânge, bate sau îndreaptă ceva; o curea prost prinsă a altuia îl supără mai tare decât o jignire. Bea puțin, dar îi plac vorbele lungi lângă foc. Ține minte bine oamenii și aproape niciodată nu uită o promisiune. Nu l-ai putea numi hazliu, dar cu glas sec spune uneori ceva atât de fără noimă, încât celălalt înțelege gluma abia după câteva clipe.

De răspundere nu se teme, dar să poruncească nu vrea. Dacă-l pun mai-mare, își face treaba cu sârguință. Singur nu se oferă.

Are un singur punct slab: are nevoie de reguli limpezi mai mult decât își poate îngădui. Când situația e încâlcită și nu există o hotărâre dreaptă, Hlib poate pierde prea mult timp căutând hotarul dintre ce e dator să facă și faptele pentru care e gata să răspundă el însuși. Cândva și-a spus prea ușor că doar a îndeplinit o poruncă. Acum cade uneori în cealaltă extremă și încearcă să prevadă dinainte urmările fiecărei hotărâri.

Porunca a îndeplinit-o și avea dreptul s-o îndeplinească. Un singur lucru Hlib tot nu-l știe: se putea sta pe drumul acela fără să fii parte din ce se făcea la spatele tău? Cu glas tare nu întreabă asta. Dar tocmai de întrebarea aceasta atârnă mult mai multe dintre hotărârile lui decât e gata să recunoască.