Velemir

Istorie

Lui Velemir i s-a poruncit odată să se retragă, și s-a retras. Porunca a fost dreaptă. Și astăzi crede la fel.

În asta stă toată greutatea poveștii lui: nu are pe cine să învinuiască.

Familia de lângă Voin era mare, iar pământ avea exact cât să nu flămânzească într-un an fără roadă: câțiva cai, o gospodărie mică și nicio gură în plus. Velemir era cel mai mare dintre trei fii și se obișnuise din copilărie că munca grea n-o va face nimeni în locul lui.

Tatăl nu era războinic, dar, ca cei mai mulți bărbați de la hotar, avea lance, secure și scut. Când venea vestea unui atac sau a unei primejdii pe drum, bărbații din așezările dimprejur se strângeau laolaltă, puneau străji și însoțeau carele spre locuri mai sigure. Velemir a plecat prima oară cu un asemenea pâlc la șaisprezece ani.

Nicio luptă adevărată n-a avut loc atunci. Au înghețat trei zile într-un turn de strajă deasupra Sulei, de două ori au zărit călăreți străini în depărtare și s-au întors acasă. Și totuși o asemenea viață i s-a dovedit pe înțeles: să aștepți, să pândești, să nu-ți irosești puterile fără rost și să fii gata să acționezi atunci când e cu adevărat nevoie.

Treptat a început să meargă mai des cu straja — însoțea negustori, păzea vitele la mânat, de câteva ori a luat parte la urmărirea unor bande mărunte. Tot atunci a început să poarte suliță. Pentru un om care nu avea un arc scump și nici timp să se deprindă neîncetat cu tragerea, era o armă simplă și pe înțeles. Velemir nu încerca să arunce cât mai departe: aștepta până ce potrivnicul se apropia îndeajuns și făcea o aruncare puternică și precisă încă înainte de încleștarea corp la corp.

Destul de repede s-a văzut că arma aceasta i se potrivește tocmai lui. Anii de muncă în gospodărie îi dăduseră lui Velemir umeri puternici și vigoare. Putea să pună iar și iar toată forța în aruncare, fără să-și piardă puterile atât de repede ca majoritatea oamenilor. Cu timpul a învățat nu doar să arunce cu putere, ci să o facă la fel de sigur chiar și după o luptă îndelungată.

La douăzeci și trei de ani, Velemir s-a însurat și câțiva ani aproape că n-a mai plecat la drum lung. A muncit cu tatăl său, și-a ridicat propria gospodărie și treptat a lăsat slujba de strajă pe seama fraților mai mici. I se părea că avusese destule treburi ostășești în viață.

Apoi a venit atacul de iarnă. Straja i-a zărit pe atacatori prea târziu. O parte dintre locuitori au apucat să se adăpostească după întărituri, dar câteva gospodării au rămas afară. Velemir era printre cei cărora li s-a poruncit să se retragă la porți și să nu încerce să apere casele răzlețe.

A îndeplinit porunca. Când atacatorii au fost alungați, gospodăria lui era arsă, iar soția — moartă.

Nici el n-a ieșit întreg din noaptea aceea, doar că rana a căpătat-o după luptă. Velemir s-a apucat să scormonească prin ce rămăsese din gospodărie, prea în grabă și cu câteva ceasuri prea târziu; o grindă carbonizată s-a desprins din perete și l-a izbit de-a curmezișul pieptului. Coastele s-au sudat strâmb și și acum îl dor la schimbarea vremii. Umerii și brațele au rămas cum fuseseră — aruncarea n-a pierdut din asta nici cât negru sub unghie. În schimb, o lovitură grea în trunchi Velemir o îndură mai prost decât ar trebui s-o îndure un bărbat de statura lui, și știe asta mai bine decât oricine.

Velemir nu i-a învinuit niciodată pe cei care au poruncit retragerea. Înțelege că hotărârea a fost corectă și că o încercare de a ține câteva gospodării ar fi putut costa mult mai multe vieți. Totuși, de atunci părăsește foarte greu o poziție care încă mai poate fi ținută.

Următorii câțiva ani i-a petrecut din nou în străji și în pâlcuri de mercenari și a început să poarte echipament mai greu decât majoritatea celor cu arme de aruncat. La început a fost doar urmarea acelor coaste și a nedorinței de a se bizui a doua oară pe faptul că dușmanul nu va nimeri. Mai târziu a devenit parte din felul lui de a lupta.

Velemir nu vede mare folos în a se retrage mereu și a căuta o poziție nouă. Dacă locul e bun, trebuie ținut; dacă potrivnicul vrea să te scoată de acolo, n-are decât să-și cheltuiască propriile puteri pentru asta. Armura grea îi îngăduie să primească o săgeată rătăcită, o piatră sau o lovitură nefericită fără să-și strice din pricina asta tot planul.

Dar limitele unei asemenea apărări le cunoaște bine. Nu e luptător de prima linie și nici om în stare să schimbe multă vreme lovituri. Armura îi trebuie ca să nu părăsească o poziție bună la prima lovitură primită, nu ca să caute lupta corp la corp. Securea o poartă din aceleași motive ca majoritatea oamenilor de la hotar: e unealtă de lucru, armă și un lucru care oricând poate prinde bine la drum. Velemir nu se socotește un bun luptător cu securea. Dacă dușmanul a ajuns până la el, înseamnă că ceva a mers deja prost.

În luptă aproape niciodată nu se grăbește cu prima aruncare. Poate aștepta îndelung până ce potrivnicul iese de după adăpost, i se întoarce cu flancul sau se apropie atât încât ratarea să devină puțin probabilă. De aceea uneori e socotit încet. Velemir însuși crede că o ratare din grabă e pur și simplu o armă aruncată degeaba. În schimb, când lupta a început și țintele ies una după alta la o distanță potrivită, ține ritmul mult mai mult decât ai crede. Acolo unde alt aruncător începe să-și cruțe puterile, Velemir continuă să lucreze. Tocmai în asta își vede avantajul: nu să facă o aruncare cu neputință, ci să facă multe aruncări puternice și să nu lase calitatea să scadă odată cu oboseala.

Despre Melania știe mai mult decât știe ea despre el. S-au întâlnit de două ori, iar a doua oară cineva a povestit la foc întâmplarea de la vad: cum ea a refuzat să se retragă și i-a ținut în loc pe atacatori cât timp oamenii fugeau din așezare. Velemir a ascultat în tăcere. Apoi s-a ridicat și s-a dus să vadă de cai. Nu crede că ea a procedat bine. Dar nu are niciun drept să creadă așa ceva și înțelege asta foarte bine. Din seara aceea nu i-a mai vorbit nici măcar o dată.

Cu Hlib, Velemir a slujit o vară întreagă. Despre ce i s-a întâmplat fiecăruia n-a pomenit nici unul, nici celălalt, deși amândoi au priceput destul de repede. Doar tăcerea era alta. Lângă un om care și el a îndeplinit o poruncă și nici el n-o poate numi greșită, lui Velemir îi vine ușor să tacă — tocmai de aceea nici n-a fost despre ce vorbi.

Cu Predslava e mai simplu, fiindcă acolo cearta privește doar fierul. Amândoi țin poziția până la capăt; deosebirea e că Velemir își pune armură, iar Predslava din principiu nu, și fiecare îl socotește pe celălalt nechibzuit. O dată a întrebat-o de-a dreptul ce va face când scutul nu va apuca la timp. Predslava a răspuns că atunci scutul n-a fost unde trebuia să fie. Răspunsul acesta nu l-a liniștit pe Velemir.

În tabără își găsește aproape mereu de lucru. Se pricepe bine la cai, poate cârpi un ham simplu, poate pune o roată pe osie, ascuți o secure sau ajuta la întărirea taberei. Nu-i place să stea degeaba și îi înțelege greu pe cei care se plâng de oboseală înainte ca treaba să fie gata. Vorbește puțin și de obicei doar atunci când are ce spune. Certurile le privește cu calm, dar dacă și-a luat deja o poziție, e greu de convins.

Nu-i plac planurile încâlcite, cu multe condiții, și mai ales nu se încrede în cele în care cineva trebuie să apuce la timp, trebuie să nu observe sau sigur se va retrage. Velemir întreabă întotdeauna ce e de făcut dacă asta nu se întâmplă.

Toamna trecută, grupul se retrăgea de pe un deal de pe care drumul putea fi ținut bine sub tir. Velemir s-a strâns ultimul și fără grabă: și-a adunat sulițele, și-a îndreptat cureaua, s-a mai uitat o dată în vale. Nimeni nu i-a zis nimic. Poziția o vedea mai bine decât toți — și tocmai de aceea nu socotea primejdia un motiv îndeajuns ca s-o părăsească. Motiv îndeajuns pentru el e porunca — iar o poruncă a îndeplinit-o deja o dată la timp și cum se cuvine, și asta n-a salvat nimic.

Dacă i se poruncește să se retragă prea devreme, îndeplinește porunca. Dar aproape întotdeauna se uită înapoi. Uneori — de două ori.