Predslava

Istorie

Pe Predslava n-a învățat-o arma, ci râul.

Bărcile din Zarub nu erau ale lor. Cele două luntre mari de trecere peste Nipru le ținea curtea mănăstirii, iar la vâsle trăgeau oameni tocmiți, plătiți pentru fiecare trecere; tatăl Predslavei a vâslit toată viața pe luntrele altora. În anotimpul cald era de lucru aproape în fiecare zi; iarna se reparau bărcile, odgoanele și vâslele și îi ajutau pe negustori să-și pregătească de drum căruțele. Cei doi frați mai mari au rămas pe aceleași bărci, iar cel mic a plecat devreme la straja orașului — acolo se plătea mai puțin, în schimb în fiecare lună.

Predslava muncea cot la cot cu toți și era pusă acolo unde trebuia să reziști mult: putea face ore întregi o muncă după care alții cereau să fie schimbați. Își ținea bine echilibrul, a învățat repede să mânuiască vâsla și putea sta ore în șir în apă sau pe o punte care se clătina, aducând o barcă grea la mal.

Tatăl nu-i arăta forța. Trebuia să simți încotro se duce greutatea. Când să slăbești frânghia. Când să faci un pas într-o parte. Când să nu te lupți de-a dreptul cu curentul, ci să-l lași pe el să întoarcă barca încotro trebuie. Mai târziu, Predslava spunea că tot ce contează în luptă a învățat pe râu: forța nu vine aproape niciodată exact unde o aștepți și nu e deloc nevoie s-o oprești cu propria forță.

Când avea nouăsprezece ani, la vad a ieșit o bandă mică de tâlhari: știau că în ziua aceea urmau să fie trecute peste râu căruțe negustorești și au încercat să pună mâna pe oamenii de pe mal. Strajă adevărată nu era prin preajmă. Predslava a înșfăcat scutul rotund al fratelui mai mic, pe care acesta îl lăsase acasă după o noapte de strajă.

Aproape că nu știa să-l folosească. Prima lovitură mai că i-a smuls scutul din mâini. Pe a doua a primit-o mai bine. La a treia a încercat nu să oprească arma adversarului, ci să întoarcă scutul astfel încât lovitura să alunece într-o parte — și a mers. Atunci încă nu știa ce anume făcuse bine. A ținut minte doar ce a simțit.

Până la urmă, atacatorii au fost alungați de oamenii din convoi. Predslava s-a ales cu o tăietură pe umăr, dar în ziua aceea n-a murit nimeni din familia ei. După asta, fratele mai mic a început s-o învețe mai serios: ca dascăl era de mâna a doua, iar ca luptător și mai prejos, în schimb cunoștea oameni care se pricepeau mai bine decât el.

Învăța ciudat. Ceilalți voiau să învețe să lovească mai tare; Predslava voia să priceapă cum să facă în așa fel încât lovitura să nu ajungă deloc acolo unde fusese țintită. Întreba cum își mută adversarul greutatea înainte de a-și lua avânt, cu ce picior pășește omul aproape întotdeauna mai întâi, când să pui fața scutului și când marginea, cât de departe te poți muta fără să-l descoperi pe cel care îți stă în spate. Unul dintre străjerii mai vechi i-a spus odată că se gândește prea mult la cum să nu fie lovită. Predslava i-a răspuns că nu vede în asta un cusur.

A încercat să poarte armură și a urât-o aproape pe loc. Până și echipamentul ușor schimba lucrurile cu care se obișnuise cel mai mult: cât de departe își poate muta trupul, ușurința pasului scurt, simțul propriei greutăți. Mai rău era altceva — în armură începea să-și îngăduie greșeli. O lovitură pe care fără ea ar fi încercat s-o evite i se părea deodată acceptabilă. Un pas pe care altădată l-ar fi făcut pe loc îl amâna o clipă. Predslava a înțeles repede că vrea să-și clădească apărarea nu pe puterea de a îndura o lovitură, ci pe priceperea de a n-o lăsa să nimerească așa cum trebuie. Armură n-a mai apărut niciodată în echipamentul ei.

În schimb, scuturile s-au făcut tot mai mari, până s-a ajuns la scutul greu. Plătește pentru asta cu ceva ce nu-i pare rău să dea: din spatele lui îi e mai greu să preseze la rândul ei. Pentru cine iese în linie ca să câștige încăierări, e un târg prost. Predslava nu are de gând să câștige. Un scut mare nu trebuie târât tot timpul în fața ta ca un zid — îl poți întoarce, îl poți pune cu marginea, poți descoperi o parte și o poți acoperi pe dată pe cealaltă, îl poți sili pe adversar să lovească acolo unde lovitura nu hotărăște nimic. Încetul cu încetul, Predslava a învățat să se miște împreună cu el ca și cum n-ar fi un lucru aparte, ci o parte din trupul ei. Să primească o lovitură exact la mijloc nu încearcă niciodată: dacă adversarul lovește tare — cu atât mai bine, pentru că o lovitură tare e mai greu de oprit, dar mult mai ușor de trimis pe alături.

Tocmai în asta a ajuns cu adevărat bună. Predslava însăși nu e mai tare decât alții. Doar că la trupul ei ajung mai puține lovituri. Spada alunecă de pe scut. Lancea trece cu o jumătate de palmă pe alături. Securea se înfige în margine în loc de umăr. Adversarul și-a luat deja avânt și abia atunci înțelege că ea nu stă chiar unde stătea cu o clipă în urmă. Unui străin asta i se pare uneori noroc. Predslava nu contrazice; îi e totuna cum i se spune.

Scramasaxul a venit mult mai târziu. O spadă lungă cerea prea mult loc lângă un scut mare, iar avântul securii o silea să se descopere mai mult. Predslavei nu-i trebuia o armă cu care să învingă repede. Îi trebuia una care să n-o împiedice să facă lucrul cel mai important.

Nici nu încearcă să încheie repede o încăierare. Îi ajunge ca adversarul să rămână în fața ei. Dacă se bate cu ea — înseamnă că nu se bate cu altcineva. Cel mai rău lucru pentru Predslava nu e o lovitură puternică, ci un dușman pe care a încetat să-l mai vadă.

De aceea stă pe loc mai rar decât pare. Un pas într-o parte, doi înainte, o trecere iute pe cealaltă margine a încăierării — Predslava rânduiește mereu lupta din nou, astfel încât primejdia să ajungă iar în fața scutului. Acolo unde un luptător mai greu ar trebui să aleagă între apărare și mișcare, ea pur și simplu își schimbă poziția.

Predslava se simte cel mai bine nu acolo unde n-ai unde să te retragi, ci acolo unde în câțiva pași poți închide direcția care trebuie: lângă poartă, între clădiri, la capătul rândului, lângă un tovarăș pe care încearcă să-l ocolească cineva. Doi dușmani în fața ei încă îi poate ține în loc. Unul în spate e mai primejdios decât amândoi.

La câțiva ani după atacul de la vad, Predslava a intrat în straja orașului: făcea de strajă la poartă, însoțea strângerea vămii, umbla cu cete mici de-a lungul râului și de câteva ori a luat parte la urmărirea tâlharilor.

Tocmai în strajă a pierdut pentru prima oară un om pe care îl socotea în grija ei. O ceată mică urmărea doi fugari prin niște gospodării părăsite, nu departe de mal. Predslava a lăsat un străjer tânăr să păzească trecerea îngustă dintre două clădiri, iar ea a mers înainte cu ceilalți. Era sigură că acolo e la adăpost. Când s-au întors, flăcăul era mort: un al treilea atacator, pe care nu-l observase nimeni, venise prin curtea din spate.

Predslava a tot întors-o pe toate fețele în minte. Trebuia să rămână alături. Trebuia să cerceteze curtea. Trebuia să pună doi. Trebuia să stea ea însăși în trecere. De fiecare dată găsea o altă ieșire și niciuna nu schimba nimic.

De atunci suportă greu să nu vadă toată încăierarea. În luptă, Predslava se uită mereu în jur: îi e important să știe și cine îi stă în spate, și cine poate ajunge acolo. Scutul greu merge de minune împotriva celui pe care îl vede. Între cel care a ocolit-o și Predslava nu mai rămâne aproape nimic.

De aceea se leagă rar de o singură căsuță a câmpului de luptă. Dacă marginea rândului s-a lăsat — se mută acolo. Dacă adversarul începe s-o ocolească — întoarce lupta după el. Dacă un tovarăș a rămas descoperit — încearcă să se așeze astfel încât primejdia să vină iar din față. Pentru Predslava, a apăra pe cineva nu înseamnă să stea neclintită în fața lui, ci să ajungă la timp între el și primejdie.

Totodată, nu-și îngăduie nici să se repeadă după fiecare amenințare. E destul să alergi după un adversar — și poți deschide drumul altuia. De aceea lupta ei e făcută aproape mereu din una și aceeași alegere: ce primejdie trebuie închisă acum și pe care va trebui s-o lase altcuiva.

Securile de aruncat le-a luat din pricina celor care încearcă s-o scoată dintr-un loc prielnic. Dușmanul se trage câțiva pași înapoi, lasă în urma lui o cale de apropiere lesnicioasă — și așteaptă ca ea să vină după el. Predslava a învățat să recunoască o asemenea poftire. Acum poate răspunde cu o aruncare, rămânând lângă trecere sau la capătul rândului. Să lase scutul deoparte o clipă îi e mai ușor decât să încredințeze cuiva locul pe care și-a luat ea sarcina să-l acopere.

În strajă a mai slujit câțiva ani, apoi a trecut la paza convoaielor și la tocmeli scurte de-a lungul Niprului: se plătea mai bine, iar munca era aceeași — să stai între primejdie și oamenii care au plătit pentru asta.

Cel mai precis a pus în cuvinte această contradicție Liubava, cu care a stat de câteva ori în aceeași linie. Liubavei îi trebuie loc: încă un pas, încă o poziție, încă o putință de a vedea ce va fi. Predslavei îi trebuie loc din alt motiv — ca să apuce să închidă direcția care e pe cale să devină primejdioasă. Una caută putința de a nu fi acolo unde e așteptată. Cealaltă — putința de a ajunge la timp tocmai acolo. Nu s-au convins niciodată una pe alta, în schimb Predslava a ținut minte o vorbă a Liubavei: dacă într-adevăr n-ai unde să te retragi, cineva a greșit mai devreme. Să fie de acord cu asta nu poate. Nici s-o uite.

Cu Ratibor are același cusur, privit din două părți. Amândoi își iau asupra lor o răspundere pe care nu le-a dat-o nimeni. Deosebirea e că el caută totodată pe porunca cui să se sprijine, iar Predslava nu caută porunca nimănui — și tocmai de aceea n-are pe cine să arunce vreuna dintre greșelile ei.

În viața de zi cu zi e răbdătoare și scumpă la vorbă. E îndemânatică, se pricepe la frânghii, noduri și bărci; dacă tabăra stă lângă apă, aproape întotdeauna cercetează ea cea dintâi malul. Rânduiala îi place, curățenia de dragul curățeniei — nu: lucrurile pot fi vechi, zgâriate și urâte, important e să meargă. Mai ales scutul — Predslava poate să nu vadă ore întregi o gaură în mânecă, dar o curea stricată la scut o dreage pe loc. Cu oamenii se poartă la fel de practic și îi prețuiește pe cei care fac ce au făgăduit mult mai mult decât titlurile.

Toată e în această aplecare de a lua asupra ei ce e al altora. Dacă cineva de lângă ea e rănit, Predslava începe aproape de la sine să se gândească ce ar fi putut face altfel. Dacă un plan a dat greș, își caută întâi propria greșeală și abia apoi pe a altora. Asta o face de nădejde. Și totodată o istovește.

Știe că apărarea ei are o margine foarte simplă. Scutul poate să nu ajungă la timp. Pasul poate veni prea târziu. Adversarul se poate dovedi mai iute. Și atunci între arma lui și trupul ei nu e niciun strat de fier care să ierte greșeala. Tocmai de aceea Predslava nu-și îngăduie aproape niciodată să se destindă în luptă.

Pentru alții, scutul ei mare arată a apărare. Pentru ea — a răspundere. Predslava înțelege bine că nu-i poți acoperi pe toți cu un scut. Și totuși se poartă și acum ca și cum într-o zi va învăța.