Liubava

Istorie

Liubava n-a fost niciodată puternică. În schimb putea face un lucru o zi întreagă.

Moara stătea mai jos de Bohuslavl, chiar pe Ros, și o ținea tatăl ei. Familia nu era bogată, dar trăia sigur: grânele se măcinau aproape tot anul, iar la seceriș carele din satele din jur așteptau lângă moară câte câteva zile. Liubava căra saci, avea grijă de grăunțe, alerga la oraș după oameni sau după unelte, cerceta apa mai sus pe râu. Dacă tatăl o trimitea dimineața, se întorcea, primea o altă însărcinare și pleca din nou, aproape fără să se gândească cât mersese deja. Îi plăcea mișcarea însăși. Cele mai rele erau zilele când moara se strica și toți doar așteptau meșterul.

Praștia a luat-o prima dată în mână tot acolo: păsările pe care le ademeneau grânele erau de obicei alungate cu strigăte sau cu pietre, iar unul dintre lucrători i-a arătat cum să împletească o praștie simplă dintr-o funie zdravănă. La început Liubava nu nimerea nici măcar un copac. Frații râdeau, până ce a spart o oală de lut de lângă ușă; după asta tatăl i-a interzis să se deprindă lângă moară, iar ea s-a dus pur și simplu mai departe. De-a lungul Rosului erau pietre destule, iar dincolo de oraș — loc destul.

Praștia a început s-o însoțească mereu — pe drumul spre apă, la pășune, la așteptat pe marginea drumului — și cu timpul a arunca din ea a devenit pentru Liubava o mișcare la fel de firească precum a arunca o piatră cu mâna.

Să se folosească de ea în luptă a învățat mult mai târziu și de la un om străin. Lângă moară se opreau adesea paznicii convoaielor negustorești, iar o praștieră vârstnică pe nume Iarina, după ce a văzut-o de câteva ori pe Liubava deprinzându-se, a fost prima care i-a explicat că nimeritul e doar jumătate din treabă.

Iarina o punea să facă pe dos tot ce se obișnuise să facă. Ai aruncat — te-ai dat la o parte. Ai pregătit praștia. Ai aruncat din alt loc. Te-ai mutat încă o dată. La început Liubava nu înțelegea de ce: nimerea mai prost, i se încurcau picioarele și pierdea timp. Iarina îi explica că pe un om care stă pe loc e foarte ușor să-l găsești a doua oară — mai ales dacă prima piatră a ajuns deja în vreunul dintre dușmani. Un praștier bun, după ea, trebuie să-l silească pe dușman să hotărască de fiecare dată din nou unde stă.

Gândul i-a plăcut. Liubava a început să aleagă câteva locuri de-a lungul malului și să treacă de la unul la altul, a învățat să pregătească praștia din mers, căuta pietre dinainte, ținea minte încotro se va retrage după următoarea aruncare. Atunci, pentru prima dată, vigoarea ei a devenit un avantaj în luptă: nu putea arunca piatra mai tare decât un bărbat voinic și nu nimerea întotdeauna mai bine decât un praștier încercat, dar după a douăzecea aruncare se mișca aproape la fel de iute ca după prima.

Prima luptă adevărată a văzut-o la nouăsprezece ani, când câțiva oameni înarmați au atacat carele care așteptau lângă moară. Liubava putea să rămână înăuntru. N-a rămas. A aruncat de după buștenii stivuiți, până ce unul dintre atacatori a văzut-o, apoi și-a amintit de Iarina și s-a dat la o parte: următoarea piatră a aruncat-o din cealaltă parte a carului, apoi de pe mal, apoi iar mai aproape de moară.

Mai târziu aproape că nu-și amintea pe cine nimerise. În schimb își amintea bine săgeata înfiptă în bușteni tocmai acolo unde stătuse ea cu câteva clipe în urmă. Liubava s-a uitat mult la ea — nu pentru că se speriase, ci pentru că, pentru prima dată, a înțeles foarte limpede deosebirea dintre o poziție bună și o poziție care fusese bună cu o clipă în urmă.

După asta a început să umble cu convoaiele: întâi până la așezările vecine, apoi până la Kiev, apoi cu câteva zile mai departe, de-a lungul drumurilor negoțului. Tatălui nu-i plăcea, dar vedea că oricum n-o s-o poată ține lângă moară. Liubava n-a vrut niciodată glorie ostășească — îi plăcea doar o muncă în care trebuie să te uiți mereu în jur și să nu aștepți ca primejdia să vină singură.

Spada a apărut după prima greșeală mare. La un atac asupra unui convoi a urmărit prea mult oamenii din fața ei și nu l-a văzut pe bărbatul care ocolise carele prin lateral; a ajuns lângă ea înainte să apuce să pregătească o piatră, iar ea n-avea decât un cuțit. Liubava s-a retras printre care până ce un alt paznic l-a oprit pe atacator. După luptă i-a spus că data viitoare s-ar putea să nu mai apuce.

Spada și-a cumpărat-o chiar în primul oraș mare și câteva luni a încercat cinstit să învețe să se bată cu ea, apoi a înțeles că n-o să fie o spadasină bună: să stai atât de aproape încât potrivnicul să te poată ajunge cu aceeași mișcare cu care îl ajungi tu pe el i se părea un schimb prost. Să se apere a învățat totuși — să pareze o lovitură, să facă o fandare, să-l silească pe potrivnic să se oprească o clipă. Dar spada are pentru ea mereu un singur rost: să câștige destul timp ca să mărească iar distanța. Nu spune niciodată că știe să se folosească bine de ea. Spune că știe să se oprească la timp.

În luptă aproape niciodată nu stă pe loc după o aruncare — chiar dacă dușmanul e departe, chiar dacă nimeni nu se uită încă spre ea. Mișcarea de după atac demult nu mai e o hotărâre; e o obișnuință. Liubava încearcă mereu să lase între ea și cel mai apropiat potrivnic destul loc ca să aibă de ales: încă o aruncare, un pas în lături, o retragere, un ocol, altă țintă. Nu-i plac locurile unde nu ai o asemenea alegere — trecătorile înguste, colțurile, rândurile strânse, zidurile în spate. Și mai ales nu-i plac oamenii care spun că de aici nu mai ai unde să te retragi. După ea, dacă e chiar așa, cineva a greșit deja mai devreme.

Armura ușoară o poartă din aceeași socoteală. Piatra sau săgeata care vine de departe Liubava n-o va vedea și n-o va ocoli — împotriva lor e nevoie de măcar un strat. Acela nu e niciodată fără preț: fiecare pas sub fier costă mai multă putere, iar adaosul acesta îl primește. Mai departe schimbul nu mai merită: o armură mai groasă îi ia o parte din puterea de a se eschiva, iar cea mai grea face în plus orice schimbare de poziție mai scumpă. Liubava însă își clădește toată lupta pe faptul ca lovitura să nu vină deloc: să iasă din linie, să rupă distanța, să nu fie acolo unde s-a țintit. O armură care îi ia tocmai asta nu o apără pe ea, ci pe cel care ajunge la ea.

Tocmai de aceea îi e greu s-o înțeleagă pe Predslava. Au stat de câteva ori în aceeași linie și Liubava se mira de fiecare dată din nou: Predslava poate lua cu bună știință un loc din care nu are de gând să se mai miște și să se simtă acolo cu totul liniștită. Predslava îi răspunde că omul nu are întotdeauna dreptul să-și aleagă distanța. Liubava e de acord — și apoi tot verifică dacă are loc liber în spate.

Cu Ianka e pe dos. Aceeași distanță pe care Liubava o creează cu atâta grijă, Ianka o străbate de bunăvoie, iar Liubava crede de fiecare dată că se va sfârși rău. Uneori așa se și întâmplă. Mult mai des Ianka se întoarce întreagă și foarte mulțumită de sine, iar asta o scoate pe Liubava din sărite și mai tare.

În viața de zi cu zi e mai liniștită decât pare în luptă: nu e gălăgioasă, nu-i plac tovărășiile mari, poate asculta îndelung vorba altora aproape fără să se amestece. În schimb îi e greu să stea nemișcată și gândește cel mai bine din mers — dacă trebuie luată o hotărâre grea, aproape mereu găsește un motiv să plece undeva. Își îngrijește praștia foarte atent, schimbă funiile roase înainte să înceapă să se rupă și poartă cu ea câteva pietre deosebit de reușite mult mai mult decât ar avea vreun rost.

Cea mai mare greșeală a ei a făcut-o după câțiva ani de slujbă. Un pâlc mic călăuzea niște oameni pe o bucată de drum prin pădure și au fost atacați pe neașteptate, din două părți deodată. O tovarășă din pază, alături de care Liubava slujise aproape un an, s-a pomenit tăiată de ceilalți. Liubava o vedea. Putea încerca să se apropie. N-a încercat — a rămas la distanță și a aruncat mai departe cu pietre în oamenii din jurul ei. O lovitură a nimerit. A doua a trecut pe alături. Apoi a fost prea târziu.

După luptă și-a tot spus că apropierea n-ar fi schimbat nimic. Poate ar fi murit amândouă. Poate doar i-ar fi încurcat pe ceilalți. Poate hotărârea ei a fost cea dreaptă. Cel mai rău e că toate acestea pot fi adevărate în același timp.

De atunci Liubava nu suferă să fie confundată prudența cu lașitatea. Dar și mai tare o scoate din sărite când cineva numește prudență orice hotărâre care l-a lăsat pe el însuși teafăr. Pentru că acum știe cât de ușor îți explici distanța după ce ai hotărât deja să n-o micșorezi.

Toamna i s-a trimis vorbă de acasă că tatăl e bolnav. Chiar în seara aceea Liubava a socotit zilele de drum, a ales convoiul cu care va pleca și le-a spus asta la doi oameni. Convoiul a plecat fără ea. Pe următorul l-a ales la fel de atent. Încă un pas înapoi, încă puțin timp, încă o poziție din care se vede mai bine — în luptă asta îi salvează viața.

Iarina a apucat părul alb și a murit în patul ei. Liubava își amintește asta de fiecare dată când cineva îi numește felul de a lupta lașitate. Și niciodată n-a spus cu glas tare că e al treilea an de când nu s-a mai întors la moară, deși până acolo sunt patru zile de drum.