Ianka

Istorie

Pe Ianka o tocmeau fiindcă nu semăna a luptătoare.

Mulți vedeau în ea la început o rudă mai tânără a negustorului sau o slujnică de la convoi și își înțelegeau greșeala abia când încăierarea începuse deja. Ucigașă tainică n-a fost însă niciodată: Ianka nu știe să se furișeze, în întuneric nu vede mai bine decât alții, iar să taie oameni în somn pur și simplu nu i-a propus nimeni. Avantajul ei e mult mai simplu — în luptă deschisă, Ianka se mișcă mai repede decât se așteaptă oricine de la ea.

Avere n-a avut niciodată. Mama vindea în piața din Podil ce reușea să cumpere mai ieftin: azi pește, mâine ață, poimâine nimic. Tatăl umbla hamal la carele altora și pe acasă nu dădea mai des decât străinii. Locuiau într-un colț de casă străină, deasupra unei râpe pe care apele o surpau în fiecare primăvară. Ianka era cea mai mică din trei copii și a priceput devreme un lucru simplu: cât ești pe stradă, nu costi nimic. Curțile, trecătorile dintre gospodării, magaziile de lângă debarcader, hanurile ieftine și locurile pe unde poți trece de pe o stradă pe alta mai repede decât pe drumul mare le știa mai bine decât mulți oameni în toată firea.

Să numere bani a învățat înainte să aibă vreunul și băga de seamă aproape fără greș când încercau s-o păcălească la rest. Să se tocmească în schimb nu-i plăcea: dacă vorba se lungea prea mult, se putea învoi la un preț mai prost doar ca să se sfârșească odată. În piață o luau să care, să păzească locul și să alerge cu însărcinări, și tocmai de acolo cunoștea jumătate de oraș.

Primul scramasax i-a ajuns din mâini străine: o lamă ieftină, folosită, cu marca ștearsă, pe care fratele mai mare o schimbase de la un străjer pe o jumătate de zi de muncă. Multă vreme Ianka l-a purtat ca pe o unealtă: tăia frânghii, desfăcea baloți, curăța pește. Să lupte cu lama scurtă a învățat mult mai târziu.

La șaptesprezece ani a început să vină des la un han din Podil, unde se adunau căruțași, paznici tocmiți și hamali. Acolo l-a cunoscut pe Dobrin — fost oștean al cneazului, care acum umbla cu pâlcuri de mercenari și între două drumuri poposea adesea la Kiev.

Dobrin nu a învățat-o tehnici complicate. Repeta un singur lucru: arma scurtă nu iartă șovăiala. Dacă te-ai apropiat deja atât de mult de un om cu spadă, secure sau lance, nu mai e timp de luptă frumoasă. Trebuie să acționezi înaintea lui.

La asta Ianka s-a dovedit foarte înzestrată. Putere avea puțină, iar sub echipamentul greu se simțea închisă. În schimb, iuțeala îi era a ei, nu învățată: Ianka simțea bine clipa și aproape că nu încremenea după o mișcare nereușită. Dacă prima lovitură nu trecea, nu încerca să străpungă cu forța aceeași apărare: schimba unghiul, mai făcea un pas, căuta alt loc. Iar uneori — pur și simplu altă țintă.

Dobrin a încercat multă vreme să-i explice că iuțeala folosește doar atâta timp cât omul hotărăște singur încotro se mișcă. Ianka a ținut minte vorba asta. S-o urmeze a învățat mult mai prost.

Cu vremea a început să câștige însoțind încărcături mici în cuprinsul Kievului, apoi și convoaie scurte între orașele vecine. Într-unul dintre atacuri, Ianka a înțeles pentru prima dată și slăbiciunea unui asemenea stil. Unul dintre atacatori fusese deja rănit de alt paznic; ea a văzut prilejul, s-a repezit înainte și l-a terminat repede, pe următorul a apucat să-l rănească prima, iar pe al treilea nu l-a observat. Lovitura a prins-o dintr-o parte și i-a rupt două coaste. Dacă celălalt paznic nu s-ar fi amestecat, Ianka ar fi murit, cel mai probabil, în prima ei luptă adevărată.

Întâmplarea asta ar fi trebuit s-o facă mai prudentă. A făcut-o. Dar nu atât cât și-ar fi dorit cei din jur. Ianka și-a luat armură ușoară: după coastele rupte, să iasă cu totul fără apărare i se părea deja o prostie. A încercat și o armură grea, dar n-a vrut s-o plătească la fiecare pas. Îi trebuie o apărare în care încă poți să te răzgândești și s-o iei în altă parte.

Cu scutul s-a tocmit mai mult. Până la urmă a luat unul mediu — pentru cazurile când trebuie să mergi spre dușman drept în fața armei lui. Scramasaxul rămâne același, dar din spatele scutului e mai greu să nimerești, iar fiecare lovitură cere mai multe puteri. Când se poate intra din lateral, Ianka preferă să-și lase mâna liberă. A recunoscut deja că scutul e de folos; de fiecare dată însă trebuie să i se mai dovedească că e nevoie de el.

După câțiva ani, Ianka l-a întâlnit din nou pe Dobrin — de data asta cu un picior schilodit. Despre ce se întâmplase a povestit puțin: piciorul i-l rupseseră într-o încăierare, pâlcul își văzuse de drum fără el, iar pe el îl lăsaseră într-un sat străin cu o pungă de bani și o înțelegere cu o familie de acolo. Cine anume luase hotărârea, Dobrin nu spunea, iar Ianka nu întreba: din felul în care nu vorbea despre asta, era limpede că nu fusese dușmanul.

Ianka înțelege bine că nu va îndura ce îndură un războinic cu armură grea. Nu ține strâmtorile, nu se pune în fața mai multor dușmani și nu-i place să schimbe multă vreme lovituri cu un om gata să răspundă la fiecare atac al ei. Chiar și cu scut caută întruna încotro să se deplaseze, ca următoarea lovitură să treacă pe lângă.

Tocmai de aceea caută întruna clipa când potrivnicul e deja prins cu altcineva. Cel mai mult îi place dușmanul care nu se uită la ea. Dacă un tovarăș l-a legat pe potrivnic în luptă, dacă acela s-a întors cu flancul, dacă un rănit încearcă să se retragă sau dacă un trăgător a rămas fără acoperire — tocmai atunci Ianka socotește că i-a venit rândul.

Împotriva celor deja slăbiți e deosebit de periculoasă, și nu pentru că un rănit e mai ușor de ucis. Pentru ea contează altceva: omul rănit și-a făcut deja o parte din alegere. Se retrage. Își acoperă rana. Îl urmărește pe cel care l-a rănit. Asta înseamnă că îi rămâne mai puțină atenție pentru Ianka, iar Iankăi de multe ori tocmai asta îi ajunge. Un dușman care nu mai e o amenințare e aproape întotdeauna mai de folos decât doi răniți ușor. De aceea hotărârile ei par uneori crude. Ianka nu crede așa: dacă omul a intrat deja în luptă, să-l lași în pace doar pentru că e rănit — ciudată înțelegere a milei.

După câțiva ani de însoțit convoaie, s-a alăturat unui grup mic de mercenari și a început pentru prima dată să lupte nu ca o paznică ce speră să ocolească încăierarea, ci ca o luptătoare adevărată. Pâlcul era bun, dar n-a ținut mult. Conducătorul iubea slujbele riscante, fiindcă se plăteau mai bine, și Iankăi asta îi convenea pe deplin, cât timp riscau toți împreună.

Apoi pâlcul trebuia să treacă un negustor printr-un ținut unde bântuia o bandă mare de tâlhari. Conducătorul știa de primejdie, dar a ascuns-o de cei mai mulți oameni, învoindu-se la plată îndoită doar pentru sine și doi tovarăși apropiați. Convoiul a fost atacat. Câțiva oameni au murit. Ianka a scăpat cu viață și a aflat adevărul abia după întoarcere.

Răzbunare n-a pus la cale și nici n-a încercat să-l omoare pe fostul conducător. Pur și simplu și-a luat banii cuveniți. Apoi a mai luat pe deasupra o parte din banii lui. Când el a încercat s-o oprească, Ianka i-a spus că poate fie să se învoiască la suma asta, fie să le explice celorlalți mercenari cât anume a primit pe viețile lor. S-a învoit.

De atunci îi primește foarte prost pe cei care ascund riscul de cei care trebuie să și-l asume. Primejdia de care știe o sperie puțin. De neîndurat pentru ea e altceva: când cineva a hotărât în locul ei că nu e nevoie să știe.

Cu Dzvenislava s-au certat deja de-adevăratelea din pricina asta. Acum câțiva ani au condus împreună un convoi, iar Dzvenislava a ținut pentru ea vestea că drumul din față e pândit — a hotărât că, dacă ar ști, n-ar ajuta pe nimeni. Ianka a aflat în mijlocul luptei. Dzvenislava și acum e convinsă că a făcut bine. Iankăi îi e mult mai ușor să ierte o hotărâre proastă decât o hotărâre luată în locul ei.

Cu Hlib e pe dos: o scoate din sărite din primul ceas și îi e pe plac de câțiva ani. Se mișcă mai târziu decât îi trebuie ei, atacă alte ținte decât cele pe care ea le socotește principale și nu-și va părăsi locul bun pentru prilejul de a termina repede cu un rănit. Ianka zice despre el că e omul care mai întâi își cere voie de la propriul scut. Totuși, tocmai lângă Hlib îi e cel mai ușor să lupte, pentru că el îi dă ce-i lipsește ei: un punct stabil, în jurul căruia poți risca.

În viața de zi cu zi Ianka e gălăgioasă, curioasă și intră foarte ușor în vorbă cu oamenii. Se poate așeza lângă un străin, în zece minute să știe de unde vine, iar într-un ceas să se certe deja cu el de parcă s-ar cunoaște de ani de zile. Nu știe să se supere multă vreme pentru fleacuri, în schimb jignirile serioase le ține minte bine. Îi plac jocurile de noroc, deși joacă doar așa și așa, și e mereu sigură că data viitoare va pricepe negreșit când adversarul doar se preface. Aproape niciodată nu pricepe. Banii îi cheltuie repede — poate face economie câteva săptămâni la mărunțișuri, iar apoi într-o singură seară să cumpere un lucru care pur și simplu i-a plăcut. În schimb, echipamentul de luptă și-l ține cu mare grijă: arma nu e cea mai scumpă, dar e mereu ascuțită, teaca e potrivită, iar armura ușoară stă așa încât în luptă să nu se gândească la ea.

La Vasilkiv s-a năpustit de trei ori asupra aceluiași lăncier. Prima dată el a respins-o. A doua oară a respins-o și aproape a atins-o. A treia oară ea a intrat din cealaltă parte și a dus treaba la capăt, iar apoi jumătate de zi n-a putut să-și întoarcă gâtul cum trebuie.

Așa își și amintește: a mers. Între faptul că a scăpat cu viață și faptul că hotărârea a fost bună, Ianka nu vede nicio deosebire — și nici nu caută vreuna. Până acum deosebirea asta a costat-o două coaste, câteva cicatrici și niciodată nu a costat-o mai mult.