Zoriana

Istorie

Zoriana a refuzat o căsătorie bună, și tocmai de aici a început tot restul.

Logodnicul nu era nici crud, nici sărac. Privită cu mintea practică, nunta era avantajoasă, și tocmai asta făcea refuzul ei cu totul de neînțeles pentru familie. N-a fost nicio fugă în miez de noapte, cum n-a fost nici ceartă cu tatăl: Zoriana a spus pur și simplu în fața tuturor că nu are de gând să-și trăiască toată viața în curtea altuia doar pentru că e o hotărâre înțeleaptă pentru ceilalți. Avea douăzeci și trei de ani.

Rusaniv se afla la o zi de drum de Kiev, pe drumul spre Pereiaslav, iar familia Zorianei era acolo dintre cei la care veneau alții să ceară împrumut, nu dintre cei care cereau. Tatăl avea câteva loturi de pământ, cai și vite; nu erau de neam mare, dar trăiau mult mai bine decât vecinii. Zoriana era copilul cel mai mic și singura fiică, iar cât timp cei trei frați munceau cu tatăl la câmp, ei i se încredința mai des turma — iar asta însemna o zi întreagă departe de casă, mânând oile de la o pășune la alta.

Tocmai atunci a învățat să se folosească de praștie. La început a fost o jucărie de copil, apoi o unealtă obișnuită de lucru: cu o piatră poți goni un câine, speria o vulpe, doborî o pasăre sau face un cal străin s-o ia într-o parte, fără să te apropii de el. Zoriana a învățat repede să nimerească mai bine decât frații. Și a priceput și mai repede că lor nu le place asta.

Spada a apărut mult mai târziu. Una dintre paznicele convoaielor de negustori, pe nume Jdana, înnopta de câteva ori pe an în curtea lor; văzând-o pe Zoriana cum se exersa cu un băț de lemn împotriva unui frate, i-a arătat în glumă câteva mișcări simple. Data următoare, Zoriana a rugat-o să-i mai arate. Așa a ținut câțiva ani.

Jdana nu se apucase să facă din ea o spadasină de meserie — îi arăta ce socotea de folos pentru un om care într-o zi s-ar putea trezi în primejdie: cum să păstreze distanța, cum să citească poziția umerilor și a picioarelor, când să se retragă și când să scurteze ea însăși distanța. Cel mai mult i-a plăcut Zorianei nu mânuirea spadei, ci gândul că potrivnici diferiți cer răspunsuri diferite. Împotriva cuiva mai puternic nu trebuie să dovedești că ești mai puternică. Împotriva cuiva mai iute — nu e musai să alergi mai repede. Trebuie să găsești ce-i vine potrivnicului greu să facă. Gândul acesta i-a rămas mult mai mult decât orice tehnică anume.

Familia nu-i încuviința îndeletnicirile, dar nici nu i le interzicea: tatăl era încredințat că, în timp, îi vor trece. N-au trecut.

După refuzul căsătoriei a plecat pentru prima dată cu adevărat de acasă. Mai întâi s-a alăturat unui convoi care mergea spre Kiev — nu ca paznică tocmită, ci doar ca om de ajutor. La Kiev a stat mai bine de un an, a lucrat în curtea unui negustor, câteva luni a ajutat la un han, apoi a plecat iar cu convoaiele. Tot atunci a văzut pentru prima dată o luptă adevărată: pe drum, convoiul a fost atacat de jefuitori, unul dintre paznici a murit aproape pe loc, iar Zoriana a aruncat mai întâi cu pietre de după o roată, iar când un atacator s-a apropiat prea mult, a luat spada celui căzut. Mai târziu aproape că nu-și putea aminti ce anume făcuse. Dar spada a păstrat-o.

În anii următori a trecut treptat de la câștiguri întâmplătoare la însoțirea statornică a convoaielor, și tocmai acolo i s-a format felul de a lupta. Avantaj avea unul singur, în schimb rar: Zoriana pricepea foarte repede ce fel de luptă nu merită dusă.

Dacă în fața ei e un trăgător, scurtează distanța și îl silește să apuce o armă pe care o mânuiește mai prost. Dacă potrivnicul e mai puternic în lupta corp la corp, face invers: se retrage, scoate praștia și îl silește pe el să se miște. Dacă dușmanul a ocupat un loc bun, nu încearcă neapărat să-l scoată de acolo — uneori e mai simplu să meargă acolo unde avantajul lui nu înseamnă nimic. Scutul mediu l-a luat după aceeași logică. Unul greu i-ar fi acoperit mai sigur apropierea — partea cea mai periculoasă a luptei pentru ea —, în schimb apoi fiecare lovitură a ei ar fi mers mai greu. Iar năvala o face tocmai de dragul a ceea ce începe după ea. Zoriana dă o parte din apărare pe libertatea de a duce lupta mai departe în felul ei.

Armură nu are, și de mult asta nu mai e o chestiune de bani. La început chiar n-avea cu ce plăti: Zoriana începuse ca om de ajutor la convoi, nu ca paznică tocmită, și fier nu-i dădea nimeni. Apoi banii au apărut, dar dorința — nu. Tot restul echipamentului ei poate fi schimbat în mijlocul luptei: spada o lași deoparte, praștia o scoți, scutul îl cobori, locul îl părăsești. Armura nu — o îmbraci dimineața și trăiești cu ea toată ziua, iar ea hotărăște dinainte ce fel de luptă vei avea. O dată, Zorianei i-a picat în mână o armură bună aproape pe degeaba. A purtat-o două săptămâni și a vândut-o, explicând scurt: în armură rămăsese de două ori acolo de unde înainte ar fi plecat.

Nu vede în asta nicio contradicție. Spada și praștia nu sunt pentru ea două meșteșuguri diferite între care trebuie să alegi, ci două unelte: dacă una e acum nepotrivită, trebuie s-o iei pe cealaltă. De aceea îi înțelege greu pe oamenii prea mândri de felul în care luptă. Poate respecta un spadasin bun, un arcaș bun, un scutier puternic — dar nu înțelege de ce ar continua cineva să facă ce-i iese cel mai bine, dacă tocmai acum nu e avantajos.

În anii cu convoaiele, Zoriana a umblat pe multe drumuri, prin câteva orașe și prin zeci de așezări mici. De unele pâlcuri s-a despărțit după un singur drum, cu altele a petrecut luni, iar o dată aproape doi ani a umblat cu același grup de negustori între Kiev, Pereiaslav și Cernihiv — și tocmai atunci a simțit prima oară că se poate numi nu un om de ajutor ajuns din întâmplare la convoi, ci o paznică adevărată. Era cunoscută ca un om fără o specialitate vădită, care însă găsește aproape întotdeauna un mijloc să fie de folos. Uneori sarcina ei nu era să facă cel mai mare rău, ci doar să ajungă repede acolo unde cu câteva minute înainte nu fusese nimeni. Tocmai asta îi plăcea cel mai mult.

În luptă se mișcă aproape neîncetat. Nu neapărat departe: uneori ajunge un pas ca să se schimbe unghiul atacului; doi — ca potrivnicul să piardă o țintă bună; câțiva — pentru ca un trăgător care cu un minut înainte se simțea în siguranță să vadă deodată o spadă în fața lui. Poziția n-o privește ca pe un loc care trebuie ținut. O poziție bună pentru Zoriana e un loc de folos acum; peste un minut poate fi cu totul altul.

Cu Liubava, s-ar părea, se aseamănă: amândouă se mișcă mult, amândouă nu se leagă de un singur loc. Pricina e alta, și Zoriana n-a priceput asta pe loc. Liubava se mișcă pentru ca dușmanul să nu-și facă un atac avantajos împotriva ei. Zoriana se mișcă pentru a găsi ea însăși unul mai avantajos. Una se îndepărtează de primejdie, cealaltă merge spre prilej, și într-o zi proastă asta arată exact la fel.

Asta n-o face nedisciplinată. Dacă e poruncă să țină poarta, Zoriana va ține poarta. Dar dacă porunca sună „nu-l lăsa pe dușman să treacă”, nu crede deloc că pentru asta trebuie neapărat să stai într-un singur loc până la sfârșitul luptei.

O iarnă a petrecut-o într-un pâlc unde mai-marele trăgătorilor era un bărbat nu tocmai tânăr, pe nume Radovan. Înainte de fiecare ieșire voia să știe ce e de făcut dacă gheața nu ține, dacă îndrumătorul minte, dacă al doilea pâlc nu ajunge la timp. Pe Zoriana asta o obosea: cele mai multe dintre necazurile acelea fie nu se vor întâmpla deloc, fie își vor avea propria ieșire atunci când se vor întâmpla. Radovan i-a răspuns că ieșirea se pregătește dinainte, nu se găsește. Atunci ea a râs. Acum, când pleacă dintr-un loc pe care cineva îl socotea parte din plan, Zoriana apucă uneori să se gândească dacă nu lasă în urma ei doar un loc gol — și se gândește la asta din fugă, ca și înainte.

Nu a făcut-o mai puțin mobilă. Doar ceva mai puțin nepăsătoare.

În viața de zi cu zi Zoriana e sociabilă și se simte în largul ei printre străini. Îi place să-i descoasă pe oameni despre locuri unde n-a fost încă, se interesează de drumurile negustorești, de orașe și de obiceiurile altora; poate asculta ceasuri întregi povestea despre un oraș pe care nu l-a văzut niciodată, iar a doua zi dimineață să întrebe deja câte zile sunt de mers până acolo. Se deprinde repede cu un loc nou: află de unde să cumpere mâncare, cine știe drumurile de pe acolo, la cine e mai bine să nu apelezi și când e cazul să pleci mai departe. În aproape zece ani de viață pe cont propriu a învățat să intre printre oameni noi atât de ușor, încât uneori nici nu bagă de seamă cât de neobișnuit e asta pentru alții.

Despre propria familie Zoriana vorbește mult mai rar — nu pentru că i-ar fi rușine. Dimpotrivă. Știe foarte bine că s-ar putea întoarce: tatăl, cel mai probabil, nu s-ar mai supăra atât de tare, frații tot ar face haz de ea, mama ar plânge, dar ușa nu i-e închisă. În acești ani a venit de câteva ori acasă, la început pentru puțin, apoi rămânea mai mult. Întoarcerea n-o mai privește ca pe o înfrângere. Să rămână pentru totdeauna tot nu poate: însăși putința de a pleca înseamnă pentru ea încă prea mult.

Lucrurile ei sunt mereu strânse. Nu pentru că așteaptă un atac — pur și simplu așa e mai liniștită; când vorba ajunge la „rămâi sau pleci”, Zoriana e de o jumătate de zi gata de drum și bagă de seamă asta ultima. În luptă același dar îi salvează adesea viața: dacă un mijloc nu merge, încearcă altul; dacă poziția s-a stricat, o schimbă; dacă dușmanul a căpătat avantaj, caută locul unde avantajul acesta dispare. În afara luptei, aceeași purtare merge mult mai prost. O muncă neplăcută poate fi schimbată. O slujbă proastă — lăsată. Un loc nepotrivit — părăsit. Cândva Zoriana adăuga la fel de ușor pe lista asta și oameni.

Acum, nu chiar atât de ușor. În anii de drum a priceput de câteva ori că unele lucruri devin grele nu pentru că au încetat să fie drepte. E încă încredințată că omul nu trebuie să lase împrejurările sau hotărârile altora să-i hotărască toată viața — doar că acum știe cât costă încredințarea asta. Ușa ei e încă deschisă, iar cei mai mulți dintre oamenii cu care împarte focul nu au deloc o casă. Despre asta Zoriana încearcă să nu vorbească cu glas tare.