Radovan

Istorie

Radovan știe întotdeauna cât ovăz a mai rămas în tabără.

Nu e o virtute și nici măcar un obicei de gospodar, deși gospodar a fost. E aceeași trăsătură din pricina căreia se uită în fiecare seară, înainte de culcare, unde îi stă spada.

A crescut într-o curte mare de lângă Moroviisk, la drumul pe care treceau aproape zilnic negustori, călători și mici cete ostășești. Tatăl avea pământ, cai și câteva căruțe, dar nu trăia doar din gospodărie: le dădea oamenilor loc de înnoptat, schimba caii, ajuta la dusul mărfii mai departe spre miazănoapte. Radovan era fiul cel mare și știa de mic că într-o zi curtea îi va rămâne lui. Tatăl l-a învățat să numere sacii de grâne, să cerceteze roțile înainte de drum și să nu se încreadă într-un om doar pentru că e bine îmbrăcat. De la el nu se așteptau isprăvi, ci priceperea de a ține curtea în rânduială, iar multă vreme asta i-a fost pe deplin pe plac.

Cu armele a făcut cunoștință datorită drumului. Convoaiele stăteau uneori în curte câte câteva zile și odată cu ele poposeau paznici din felurite ținuturi. Fustibalul l-a văzut Radovan prima oară în mâinile unui mercenar bătrân care însoțea negustori din apus, iar arma i s-a părut fără noimă — lungă, greu de mânuit, cere mult mai mult loc decât o praștie obișnuită. Primele pietre pe care a încercat să le arunce au zburat oriunde, numai în țintă nu.

Tocmai de aceea a continuat. Pe Radovan l-au scos mereu din sărite lucrurile al căror mers nu-l pricepea.

Paznicul cel bătrân a rămas în curtea lor aproape o lună, din pricina unui picior rupt. În vremea asta Radovan a învățat să așeze bine piatra, să simtă clipa slobozirii și să nu încerce să îndrepte un avânt prost cu puterea brațelor. N-a ajuns ochitor dintr-odată, în schimb a priceput repede marele avantaj al fustibalului: dacă îți alegi bine locul, poți începe lupta înainte ca cei mai mulți adversari să poată răspunde. Gândul acesta i-a plăcut.

Când Radovan avea douăzeci și șase de ani, tatăl s-a îmbolnăvit greu. În următorii câțiva ani aproape că n-a mai ieșit din gospodărie și a preluat treptat toate treburile familiei, iar după moartea tatălui curtea a trecut la el. Tocmai atunci s-a întâmplat ceea ce Radovan avea să numească mai târziu cea mai mare greșeală a vieții lui.

Prin împrejurimi fuseseră jefuiți de câteva ori călători. Lumea vorbea de tâlhari care se strângeau în bande mici de-a lungul drumului. Vecinii au propus să pună o strajă comună, dar Radovan a refuzat: i se părea că atacatorii caută ținte mai ușoare și n-o să se lege de o curte mare, unde sunt mereu mulți oameni.

Tâlharii au venit noaptea. N-au putut lua gospodăria repede, dar au dat foc la două clădiri și au încercat să-i mâne pe locuitori în curte. Radovan a apucat să rânduiască apărarea: trăgea cu fustibalul de după gard cât se apropiau dușmanii, iar când aceștia au ajuns la poartă, a luat spada și scutul. Atacul a fost respins. Unul dintre frații lui mai mici a pierit.

După asta, Radovan n-a mai spus niciodată despre vreo primejdie că e puțin probabil să vină.

Gospodăria i-a lăsat-o altui frate. Familia a luat-o la început drept o hotărâre vremelnică, și chiar Radovan spunea că pleacă doar pentru câteva luni: va găsi banda de tâlhari care bântuia prin împrejurimi, va ajuta ca drumurile să fie mai sigure și se va întoarce. Nu s-a întors. De atunci au trecut mulți ani — convoaie, vămi, porți de oraș, posturi de pază și expediții scurte. Cetele le-a schimbat mult mai rar decât și-ar fi schimbat în tinerețe meseria: dacă a găsit oameni în care se poate încrede sau comandanți care nu fac prostii fără rost, Radovan preferă să rămână.

Cel mai mult a stat sub un oștean pe nume Borivoi, care nu începea o încăierare fără nevoie și se gândea la calea de retragere încă dinaintea luptei. Radovan îl socotește și acum cel mai bun comandant sub care a slujit. Cum a putut cineva să nu se înțeleagă cu un asemenea om e și azi o taină pentru el.

În anii de slujbă a văzut destui războinici tineri, mai iuți și mai puternici decât el, care mânuiau spada mult mai bine. Multora dintre ei le-a supraviețuit. Asta nu l-a făcut mai viteaz — mai degrabă dimpotrivă. Radovan se încrede tot mai puțin în situațiile din care va trebui să scapi cumva și prețuiește tot mai mult un avantaj simplu: o poziție bună, o armură trainică, destule pietre la îndemână și un tovarăș care chiar va sta acolo unde a promis.

Armura grea a început s-o poarte nu din dragoste pentru lupta corp la corp. Dimpotrivă: a înțeles repede că fustibalul îl face o țintă bătătoare la ochi. Arcașii încercau să-l silească să-și lase poziția, praștierii răspundeau cu pietre, iar cei care nu-l puteau ajunge de departe veneau pur și simplu înainte. Radovan nu voia să-și irosească puterile cu retrageri fără sfârșit, iar armura îi îngăduia să rămână acolo de unde se vede bine câmpul. Cu anii, asta a devenit și mai important: de mult nu mai încearcă să fie cel mai sprinten luptător din ceată, ci să hotărască o singură dată, și bine, unde va sta.

În luptă începe aproape mereu cu ținta cea mai îndepărtată care chiar îi poate răspunde. Adversarul cel mai apropiat îl interesează puțin, dacă o vreme nu va fi o primejdie; în schimb, Radovan caută arcași, praștieri, aruncători și oameni din spatele liniei principale. Nu se socotește un trăgător mai bun decât un arcaș bun. Doar că încearcă să înceapă să tragă mai devreme.

Fustibalul cere multă putere, iar Radovan nu ține același ritm toată lupta: după o aruncare puternică poate aștepta, poate cântări câmpul și abia apoi o pregătește pe următoarea. Trăgătorii mai tineri iau uneori aceste opriri drept încetineală. Radovan le numește refuzul de a se slei înaintea dușmanului.

Dacă adversarul ajunge totuși la el, lasă deoparte fustibalul, ia spada și scutul mediu și rămâne pe loc. Scutul e anume mediu. Unul greu l-ar acoperi mai bine, dar i-ar slăbi și mai mult răspunsul cu spada: lui Radovan nu-i trebuie doar timp în spatele scutului, ci și putința de a răspunde destul de primejdios încât adversarul să nu-l poată ține fără urmări în lupta corp la corp. Îndată ce în fața lui se face iar loc, se întoarce la fustibal. Spada nu e pentru el un al doilea meșteșug: nu-i plac duelurile și aproape niciodată nu caută el însuși lupta corp la corp. Sarcina lui e mai simplă — să nu-l lase pe adversar să treacă repede mai departe. Armura primește ce n-a apucat să ocolească, iar scutul îi dă timp. Chiar și când ajung la el mai mulți dușmani, Radovan nu-și părăsește poziția pe loc — dar înțelege bine că din clipa aceea timpul lucrează împotriva lui.

În viața de zi cu zi seamănă mult mai mult cu un gospodar decât cu un războinic de meserie. Numără mereu proviziile, ține minte cui ce i s-a dat și se supără când lucruri bune se strică doar pentru că n-au fost păstrate cum trebuie. Dacă în tabără s-a terminat ceva, Radovan află aproape întotdeauna înaintea celorlalți — și se supără mai ales când cei tineri numesc asta bombăneală, iar peste două zile vin să întrebe de unde să ia o curea de schimb. De obicei, Radovan știe. Cu oamenii e prevăzător: nu se încrede în prima impresie, ascultă mai mult decât vorbește, ține minte micile nepotriviri și nu-i place să pună o întrebare de-a dreptul, dacă poate aștepta până când răspunsul se vede singur.

Cândva a slujit câțiva ani alături de Ratibor și, văzuți din afară, păreau la fel: doi bărbați mai în vârstă care cercetează curelele altora și numără proviziile altora. De fapt au puține în comun. Ratibor o face pentru că se socotește răspunzător de toți. Radovan — pentru că nu crede că o să treacă fără necaz. Unul caută pe cine să apere; celălalt caută ce o să meargă prost. S-au înțeles de minune și fiecare îl socotea pe celălalt cam ciudat.

Mult mai rău a fost cu un ciocănar tânăr pe nume Borimir, care a umblat jumătate de an sub comanda lui. Acela își alegea ținta o singură dată și nu-și mai cântărea din nou hotărârea, pe când Radovan și-o cântărește pe fiecare până în ultima clipă. Amândoi erau siguri că celălalt o să piară într-o zi din pricina asta. Amândoi s-au înșelat, cel puțin deocamdată.

Se așteaptă mereu la ce e mai rău, și asta e partea cea mai grea din el. Vrea întotdeauna să aibă mâncare de rezervă, încă o cale de retragere, un străjer în plus și un plan pentru cazul în care primul plan dă greș. În expediție, asta îi scapă adesea pe oameni. În viața obișnuită îl face un vecin greu de îndurat: lui Radovan îi e greu să creadă că uneori un om chiar a întârziat din întâmplare, că greșeala altuia n-a fost nepăsare, iar un zgomot ciudat în noapte — doar un zgomot. Ține minte prea bine noaptea în care era sigur că atacatorii nu vor veni.

Cu anii, trăsătura aceasta nu s-a domolit. A devenit doar mai puțin vizibilă: Radovan a învățat să nu vorbească cu voce tare despre fiecare primejdie pe care o vede. Asta nu înseamnă că a încetat s-o vadă.

Tocmai de aceea, înainte de culcare, se uită întotdeauna unde îi stă spada, dacă nu s-a slăbit cureaua scutului și câți pași sunt de la locul lui până la ieșire. Știe de mult că în cele mai multe nopți nu se va întâmpla nimic. Știința aceasta nu-i ajunge.