Borimir

Istorie

Ciocanul i-a revenit lui Borimir pentru că nimeni altcineva nu l-a vrut.

S-a întâmplat pe drumul de lângă Baruci, când avea șaptesprezece ani. Într-o încăierare a căzut un om din pâlcul cneazului care mergea împreună cu negustorii. După luptă au strâns echipamentul, dar ciocanul cel greu îl ocoleau toți: incomod, lent, cere prea multă putere. Borimir l-a luat.

Familia lui n-avea niciun meșteșug. Tatăl se tocmea cu ziua: săpa, căra, ridica garduri de nuiele, mergea cu o tovărășie de meșteri să repare porțile altora și să refacă acoperișurile altora după un incendiu, un atac sau o furtună. În Baruci și împrejur erau destule asemenea curți și niciuna nu era a lor. Pe Borimir îl luau cu ei de cum a putut ține o secure și l-au plătit ca pe un om în toată firea înainte să crească — pentru că muncea ca un om în toată firea.

Multă vreme asta nu l-a frământat. Lucra bine lemnul, știa să ridice un perete, să potrivească o roată, să scobească un lăcaș și să facă într-o zi ce alții făceau în două. Răbdare pentru o asemenea muncă nu prea avea: acolo unde meșterul potrivea o piesă un ceas întreg, Borimir încerca mai des să rezolve treaba cu o lovitură mai tare. Uneori chiar mergea, și atunci mai era și lăudat.

În primele luni a mânuit prost ciocanul. Încerca să lovească la fel de des ca și cu securea, obosea repede și de câteva ori aproape că a încasat o lovitură de răspuns, când n-apuca să-și aducă arma înapoi după ce o avântase.

Apoi a înțeles că ciocanul nu iartă graba. Nu trebuie să lovești mai des. Trebuie să ajungi o singură dată acolo unde lovitura hotărăște cel mai mult.

Gândul acesta n-a schimbat doar felul în care ținea arma. Borimir a început să privească mai mult câmpul, să aștepte până ce potrivnicul se întoarce spre altcineva, să caute clipa în care poate face câțiva pași iuți și pune în lovitură tot trupul. Umerii lui nu sunt cei mai lați din ceată. Puterea lui Borimir stă în felul în care își ia avânt, nu în cât poate ridica.

Nici securea n-a lăsat-o. Cu ea lucrează lemnul din copilărie, iar în luptă o ia când în fața lui stau strânși câțiva dușmani. Cu o rotire largă încearcă să-i ajungă pe mai mulți deodată; ciocanul îl păstrează pentru cel care trebuie doborât dintr-o lovitură. Sfatul altuia de a schimba arma îl primește liniștit. Sfatul de a renunța la ținta deja aleasă — mult mai greu.

La început n-avea armură din sărăcie. Mai târziu, când s-au găsit și bani, a ieșit de câteva ori într-o armură împrumutată. După o luptă n-a ținut minte lovitura pe care armura a oprit-o, ci potrivnicul la care n-a apucat să ajungă cât încă stătea descoperit. De atunci Borimir preferă să riște lovitura de răspuns decât să întârzie la propria lovitură.

Nu-i place să stea în fața dușmanului și să schimbe lovituri. Dacă lupta s-a prefăcut într-un asemenea schimb, Borimir socotește că a greșit deja ceva. Cel mai bine îi reușește să-l lovească pe cel care e prins cu altul, care abia s-a apropiat de rânduri sau care încă n-a înțeles că a fost ales.

Totuși nu-i termină pe răniți doar pentru că e ușor să-i termini. Dimpotrivă: Borimir îl caută aproape mereu pe cel mai primejdios potrivnic care încă poate fi oprit dintr-o lovitură. De aceea faptele lui par uneori fără noimă — în timp ce alții îl termină pe un om care abia se ține pe picioare, el trece pe lângă el spre un luptător proaspăt, în armură bună. Explică simplu: pe cel slab îl poți ucide și mai târziu, dar celui puternic nu-i poți îngădui să facă ce avea de gând.

În ultimii câțiva ani a apucat să slujească în câteva pâlcuri mici, care păzeau drumurile, însoțeau oameni sau ajutau stăpânirea locului să-i alunge pe tâlhari de pe drumuri. N-a zăbovit mult într-un loc — nu din pricina certurilor sau a numelui rău, ci pentru că, după o treabă, trecea ușor la următoarea. Nu credea că câteva luni de drum împreună îi fac pe oameni, de la sine, rude.

Odată, asta l-a costat un prieten.

În pâlcul cu care Borimir a stat ceva mai mult de un an era un fost oștean pe nume Dobrin. Se băteau adesea unul lângă altul și se înțelegeau fără vorbe. După o încăierare grea, Dobrin a fost rănit la picior și n-a mai putut merge cu pâlcul. A rămâne însemna a pierde o tocmeală bănoasă. Borimir a plecat.

I-a lăsat tovarășului o parte din bani, s-a învoit cu o familie din partea locului să-l îngrijească și era sigur că a făcut totul cum se cuvine. Când s-a întors peste câteva luni, Dobrin nu mai era: se pusese cumva pe picioare și plecase în drumul lui. Nu s-au mai întâlnit.

Mai târziu, Borimir a auzit din întâmplare că Dobrin s-a așezat la Kiev, în Podil. Se mai spunea că, încă dinainte de rană, învățase acolo o fată din paza convoaielor să țină o lamă scurtă. Piciorul, după câte se zvonea, nu i s-a mai îndreptat. Borimir nu s-a dus să vadă. Nici acum nu știe sigur dacă a fost lene sau altceva și nu-i place când vorba ajunge în punctul acesta.

Multă vreme n-a înțeles de ce povestea aceea îl frământă. Pe rănit l-a lăsat cu bani și cu o învoială, iar în învoiala aceea totul era cinstit de ambele părți. Abia cu timpul a început să bănuiască că nu tot ce e între oameni e învoială.

În viața de zi cu zi Borimir e simplu și fără pretenții. Poate dormi oriunde, mănâncă ce este, de haine nu-i pasă și aproape niciodată nu cumpără lucruri pe care nu are de gând să le folosească. În schimb se pricepe bine la lemn și la reparații: în tabără vede pe loc o roată crăpată, un sprijin prost, un mâner care se clatină sau un țăruș bătut strâmb și de obicei le repară singur, iar pe stăpân îl anunță după aceea.

Nici cu mai-marii nu-i e mereu ușor. Odată a umblat o jumătate de an sub porunca unui trăgător pe nume Radovan, care avea un plan de rezervă pentru orice întâmplare și pentru fiecare plan de rezervă — încă unul. Pe Borimir asta îl scotea din minți. Pe Radovan îl scotea din minți faptul că Borimir hotărăște o dată și pentru totdeauna. Amândoi au scăpat cu viață din campania aceea și niciunul nu și-a schimbat părerea.

E prietenos, dar nu deschis: râde ușor, ține o conversație, se simte bine printre felurite soiuri de oameni și aproape niciodată nu vorbește despre ce-l frământă cu adevărat. Are în el siguranța omului care a găsit foarte devreme un singur lucru la care e cu adevărat bun și de aceea se poartă uneori ca și cum ar fi priceput deja și restul.

Nu-i plac cei care se pregătesc îndelung pentru o hotărâre deja limpede și se înfurie mai ales când cineva stă la ceartă doar pentru că se teme să ia răspunderea asupra sa.

Lângă Oster, Borimir și-a ales din rândurile dușmane un lăncier și a pornit spre el. Pe drum, doi s-au întors spre el; Borimir i-a văzut pe amândoi și nu s-a oprit. Pe lăncier l-a ajuns, dar umărul i l-au spintecat la jumătatea drumului. După luptă l-au întrebat dacă i-a văzut pe cei doi. Borimir a zis că i-a văzut. Mai mult n-a zis nimic și nimeni n-a înțeles dacă fusese un răspuns.

În afara luptei, același lucru îl costă mai scump. Odată ce a hotărât, pleacă mai devreme decât ar trebui, spune ce nu mai poate lua înapoi sau renunță la ceva doar pentru că a hotărât cândva că nu-i trebuie.

De la Dobrin a plecat. Nici la Kiev n-a mai mers apoi.